— Dumnezeule! Dacă aş fi fost eu ucigaşul? Te-ai gândit la ce se putea întâmpla cu ea?
Catherine i se adresă lui El Grande:
— Marcus mă consideră o femeie lipsită de apărare. Apoi, se întoarse spre Marcus: Poate nu-ţi vine a crede, dar francezii fixaseră o recompensă pe capul meu. Nu m-a obligat 180
nimeni să joc acel rol. A fost hotărârea mea. De fapt, eu nu te-am suspectat niciodată, adăugă ea fără prea multă
convingere, dar chiar dacă te-aş fi suspectat, tot aş fi făcut-o.
Ştiu să am grijă de mine.
— Ştii cum să ai grijă de tine! izbucni Marcus. Dar cum rămâne cu atentatul?
— Ce atentat? întrebă El Grande.
— Nu ştiu ce să cred, zise ea şi începu să povestească cele întâmplate la turn.
— Poate că exagerăm. Şi eu am fost atacat pe când mă
plimbam cu Amy, dar erau nişte indivizi dezlănţuiţi din cauza băuturii.
— Amy? întrebă Marcus.
El Grande îl privi cu răceală:
— Doamna Spencer, zise el.
— Doamna Amy Spencer? se încruntă Marcus. Cea care locuieşte pe Pall Mall?
— Văd că vă este cunoscută, replică El Grande.
Catherine se întoarse şi-şi făcu de lucru cu marginea pelerinei. O năpădiră gândurile. El Grande şi Amy? Ar fi vrut să pună şi ea nişte întrebări, dar se opri, aşteptând să vadă
ce se mai întâmplă.
Marcus zise:
— O cunosc pe doamna Spencer. Apoi, făcu o pauză. Mă
surprinde că un bărbat ca dumneata care a îmbrăţişat haina monahală are relaţii cu această doamnă.
El Grande se crispă. Ochii lui aruncau flăcări. Marcus mai văzuse astfel de priviri, dar în condiţii diferite, de exemplu când un bărbat îl provoca la duel. El Grande se uită la Catherine, apoi Marcus observă că încordarea din privirile lui dispărea încet.
El Grande ridică din umeri:
— Eu nu stau tot timpul în mănăstire. Ca mirean, pot ieşi oricând în oraş. În cadrul muncii mele, m-am întâlnit cu doamna Spencer. Aţi mai vrea să ştiti ceva?
— Da, zise Marcus. Aş vrea să clarificăm ceva. Dumneata şi Catherine aţi acţionat independent? A fost cumva implicat şi Serviciul Britanic de Informaţii?
181
Catherine rămase mută.
El Grande îi spuse încet:
— Trebuie să înţelegeţi că eu n-am mai fost implicat în acţiuni ale Serviciului Britanic de Informaţii de când am plecat din Spania.
— Ţi-am spus, Marcus, eu am hotărât să fac asta, interveni Catherine.
Marcus nu mai insistă şi continuară discuţia pe o altă
temă. Catherine răsuflă uşurată. Un călugăr în veşmânt alb le aduse nişte căni cu o băutură fierbinte şi aromată. Afară
începuse să ningă şi nu mai aveau timp să viziteze mănăstirea.
— Desigur, zise Marcus luând o înghiţitură, eu n-am avut prea mult timp să mă gândesc la toate astea aşa cum aţi avut voi. După cum ştiţi, am pornit de la premisa că voi sunteţi nişte ticăloşi, iar eu victima. Acum, după ce ne-am lămurit, înţeleg că trebuie să ne aşteptăm la ceva.
— La ce să ne aşteptăm?
— Dacă aş şti asta, aş cunoaşte şi ucigaşul.
— Eu mai păstrez jurnalul şi însemnările din perioada aceea, zise Catherine. Poate vrei să te uiţi peste ele, deşi nu cred că vei găsi ceva interesant.
Marcus o privea şi nu-i venea să creadă:
— De ce nu mi-ai spus până acum? Însemnări? Un jurnal?
Sigur că vreau să-l văd!