împiedice acest lucru.
— Ce este, Cat, de ce mă priveşti aşa?
Cat ridică ochii. Marcus avea privirile aţintite asupra ei, cu acea expresie de atotcunoscător pe care ea ajunsese s-o urască. Nu aveau încredere unul în celălalt.
— Mă gândeam la El Grande, zise ea şi se simţi mai bine când el îi acceptă explicaţia.
Mănăstirea Marston se afla la jumătate de oră distanţă de Londra, pe drumul spre Sevenoaks. Fură întâmpinaţi la intrare de un călugăr înveşmântat în alb, un irlandez masiv care îi amintea lui Marcus de un luptător pe care pariase odată. Călugărul le ceru să-şi spună numele, apoi îi lăsă să
aştepte la poartă. Peste vreo zece minute se întoarse şi le spuse că fratele Robert era liber şi îi aştepta.
Marcus, care nu ştia mai nimic despre viaţa monahală, începu să pună întrebări când fratele Fineas îi conduse spre clădirea principală. Aflară că această clădire fusese un conac achiziţionat pentru a fi transformat în mănăstire.
— Suntem Benedictini, zise fratele Fineas. Călugării poartă
straie albe, iar mirenii maro. Ne împărţim timpul între rugăciuni, studiu şi muncă.
— Vă rog să mă corectaţi dacă greşesc, zise Marcus, dar am înţeles că Henry al VIII-lea a vândut toate mănăstirile când s-a certat cu Papa.
— Asta, zise călugărul, aruncându-i o privire piezişă, s-a întâmplat acum trei sute de ani. Timpurile s-au mai schimbat.
Drumul cobora spre o alee cu tei bătrâni, apoi spre o curte interioară pavată, pe care călugări cu straie albe sau maro o traversau îndreptându-se spre diferite clădiri din piatră.
— O fermă, observă Marcus când trecură pe lângă o turmă
de oi pe care nişte călugări o mânau spre ţarc.
Ajunseră la conac. Călugărul îi conduse pe sub un portic arcuit cu un blazon deasupra, apoi printr-o curte interioară.
177
Intrară într-o clădire întunecată cu două etaje. Fratele Fineas îi lăsă să aştepte în vestibul. Femeile nu aveau voie să
intre în incintele ocupate de călugări, iar în spaţiile exterioare se putea pătrunde doar îmbrăcat corespunzător. Catherine era îmbrăcată în negru şi purta un văl pe faţă.
— Domnule, doamnă, poftiţi, pe aici.
Aceste cuvinte de bun venit se auziră de undeva din spatele lor. Marcus se întoarse surprins. Un călugăr în straie maro o conducea pe Catherine spre o uşă care se afla lângă o scară de piatră. Îi urmă pe cei doi.
Încăperea în care pătrunseră avea drept mobilier o masă şi patru scaune fără spătar. Marcus mai văzu un şemineu masiv, în care nu ardea focul. Călugărul cel tânăr o îmbrăţişă
pe Catherine. Când aceasta începu să-i explice de ce se aflau acolo, Marcus avu răgazul să-l studieze. El Grande nu avea nimic din acel conducător legendar pe care-l cunoscuse el în Spania. Arăta ca un om obişnuit.
— Am impresia, zise Marcus, că ţi-ai găsit cea mai bună
ascunzătoare.
Catherine îl privi cu suspiciune. El Grande zâmbi, iar Marcus îi întinse mâna.
— Nu ne-am cunoscut oficial până acum, zise el. Eu sunt Wrotham.
El Grande avea o privire uşor amuzată.
— Iar eu sunt Robert, zise el.
Atingerea mâinii lui puternice îl impresionă pe Marcus.
Simţise asprimea palmei, ceea ce demonstra că tânărul muncea din greu.
— Vă rog, zise El Grande, luaţi loc.
Marcus nu făcu risipă de cuvinte. După ce se aşeză, intră
direct în subiect.
— Nu pot face nicio legătură, zise el, cu ceea ce mi-a spus Cat despre dumneata. Ce fel de om este acela care se ocupă
de minciuni şi înşelătorie ca apoi să-şi dedice viaţa Domnului?
Catherine stătea în picioare lângă fereastră. Ea îşi dădu vălul pe spate, trase aer în piept şi i se adresă lui Marcus:
— Mi-ai promis că nu-ţi vei pierde cumpătul!
178
— Am pus doar o întrebare foarte serioasă la care aştept un răspuns la fel de serios.
— Dar...