toate ferestrele luminate. Constată că doar două ferestre erau scăldate în lumină. Nu intra şi nici nu ieşea nimeni pe poarta principală. Casa era liniştită ca o biserică. Traversă strada şi urcă treptele de la intrare.
Majordomul care îi deschise uşa îl recunoscu şi-l lăsă să
intre în hol.
— Doamna Spencer nu primeşte acum, îi spuse el.
— Este singură?
216
— Da, domnule.
Aerul de nepăsare de pe figura lui Marcus dispăru imediat.
Îl privi pe majordom şi-i spuse:
— Doamna Spencer vrea să mă vadă, Foley. Du-mă la ea, imediat.
— Dar... domnule.
— Imediat!
Majordomul lăsă privirile în jos.
— Poftiţi, domnule, zise el şi-l conduse.
Marcus nu mai aşteptă să fie anunţat. Trecu pe lângă
Foley şi intră în salon. Amy, care stătea pe un fotoliu lângă
foc, se ridică mirată.
— Marcus, zise ea. Tocmai la tine mă gândeam.
Marcus îşi aminti toată frustrarea şi chinurile prin care trecuse pentru că această femeie îl denigrase.
— N-am venit în vizită, Amy, zise el. Aş vrea să ştiu de ce ai minţit-o pe Catherine. Minciunile tale mi-au adus multe necazuri.
Amy îl privi fără să înţeleagă prea bine la ce se referă.
— Niciodată nu mi-am închipuit că voi crea probleme cu minciuna asta. Doamne, ce-am făcut?
Marcus mai rămase o jumătate de oră, pentru că Amy era prea distrusă ca să plece şi s-o lase aşa. Îşi ceruse scuze de nenumărate ori şi nu se mai oprea din plâns. Marcus începu să regrete că cedase impulsului de a intra în casa ei. Amy nu-şi pierduse niciodată cumpătul în prezenţa lui şi el fu sigur că mai existau şi alte lucruri care contribuiau la starea ei proastă. Află că îi scrisese lui Catherine şi-i spusese adevărul.
Calm, el aşteptă ca Amy să-şi revină, apoi se ridică şi plecă. Se afla încă pe treptele din faţa casei, când uşa se deschise şi Amy veni după el. Respira greu, iar strălucirea ochilor ei nu se datora lacrimilor abia vărsate.
Pe un ton jos, Amy îl întrebă:
— Ce legătură există între tine şi sora mea, lord Wrotharn?
Şi de unde ai aflat că mi-e soră?
— Sunt căsătorit cu ea, zise el şi continuă să coboare.
217
Nu ajunsese pe treapta de jos când se auzi o explozie asurzitoare şi ceva îi trecu pe lângă ureche înfigându-se în rama uşii. Amy ţipă şi trecătorii se năpustiră care încotro să
se adăpostească, în timp ce caii se ridicară pe picioarele dinapoi.
— Este o crimă, strigă cineva amplificând panica ce se crease deja pe strada Pall Mall.
Marcus o prinse pe Amy de braţ, o împinse înăuntru şi trânti uşa în urma lor. Din câţiva paşi ajunse la fereastra unei camere de la parter, dădu draperia la o parte şi privi în stradă. Afară domnea panica. Nimeni nu ştia de unde se trăsese şi cine fusese ţinta. Lumea striga să vină paza, iar birjarii încercau să ţină caii sub control.
Auzind un zgomot, el se întoarse. Amy căzuse lângă uşă, albă la faţă ca ceara. Vocea îi era atât de slabă încât de-abia îi înţelese întrebarea.
— Cine vrea să mă ucidă, Marcus?
— Nu tu ai fost ţinta. Eu trebuia să mor. Apoi strigă: Foley!
Majordomul era la fel de dezorientat ca şi stăpâna lui.
Marcus începu să dea ordine:
— Încuiaţi toate uşile şi nu deschideţi nimănui, aţi înţeles?
— Marcus, sper să nu mă laşi singură! strigă Amy.
