— Ultima scrisoare de la mătușa Rachel a venit abia acum șase luni.
Căpitanul se încruntă, vizibil iritat.
— Știți foarte bine că nu v-aș fi luat niciodată la bord dac-aș fi știut cum stau lucrurile. Acum va trebui să aflu unde locuiește unchiul și să vă predau lui. Țineți cont, însă, că nu-mi asum nicio răspundere pentru venirea dumneavoastră.
Kit ridică fruntea încă și mai sus.
31
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
— Sunt întru totul responsabilă de venirea mea aici, îl asigură ea cu un aer semeț.
— Bine, atunci, răspunse încruntat căpitanul. Auzi, Nat, se întoarse el, vezi dacă poți să iei vreo doi oameni să care bagajele astea.
Obrajii lui Kit se făcură purpurii. În ultimele nouă zile, Nat avusese grijă să se afle mereu în altă parte – de ce trebuia să fie așa aproape chiar în clipa aceea? Acum, orice urma să se întâmple, avea să fie și el de față, cu ochii lui albaștri, ironici, și cu zâmbetul lui nonșalant care o scotea din minți. Și dacă mătușa Rachel – dar nu, nu era timp de îndoieli acum. Încerca să-și țină capul sus, încrezătoare, să nu calce cu pantofii ei delicați, din piele moale și subțire, în vreun șanț scârbos sau în vreo băltoacă de noroi, și la altceva nu se mai putea gândi.
32
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
Capitolul 3
Asemenea pantofilor săi eleganți, moralul lui Kit se afunda și mai rău la fiecare pas. Tot sperase că în spatele lizierei dese se ascundea de fapt orașul. Dar pe măsură ce înaintau greoi pe drumul de pământ, mărginit de câmpuri întinse, pline de butuci, i se nărui și ultima speranță. Frumosul oraș Wethersfield pur și simplu nu exista. Nu era decât o așezare modestă, încă și mai izolată și mai mohorâtă decât Saybrook.
Un bărbat cu haină de piele și nădragi până la genunchi își mâna vaca pe marginea drumului. Se opri să se holbeze la ei – până și vaca părea uluită de priveliște. Căpitanul Eaton profită de acea întâlnire ca să afle încotro să o ia.
— Pe strada Principală, zise bărbatul, arătând cu bățul lui crestat.
Casa lui Matthew Wood e a treia după casa comunală.
Halal stradă Principală ce mai aveau și ei! Cât cărarea vacii!
Pantofii lui Kit erau plini cu apă, iar volănașele ude ale rochiei o plesneau peste glezne. În mod normal, și-ar fi ținut fustele ridicate când pășea peste iarba necosită, dar o apucase un fel de sfială, ceva cu totul nou pentru ea. De fiecare dată când punea piciorul în pământ, era conștientă de prezența tânărului care mergea cu pași mari în urma ei, cărând fără nicio greutate câte un cufăr pe fiecare umăr.
Îi mai veni nițel inima la loc când zări casa unchiului său. Cel puțin părea solidă și respectabilă, pe lângă cocioabele văzute pe drum. Avea două caturi și jumătate, proporții bine gândite, armături de plumb la ferestre și șindrile decolorate de vreme într-o nuanță de gri-argintiu.
Căpitanul ridică inelul de fier cu care se bătea în ușă și-l lăsă să
cadă cu un zgomot surd, al cărui ecou parcă o lovi în stomac.
Pentru o clipă, i se tăie respirația. Apoi ușa se deschise și în prag 33
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
apăru o femeie subțire, cu părul grizonant. Era limpede că era o servitoare, motiv pentru care Kit se enervă când îl văzu pe căpitan că-și dă jos pălăria și începe cu politețurile.
— Am onoarea să mă adresez doamnei…?
Femeia nici nu-l auzi. Ochii ei se îndreptau deja către fata din spatele lui, în timp ce chipul i se făcuse dintr-odată alb ca varul. Se sprijini cu o mână de cadrul ușii.
— Margaret!
Fusese doar o șoaptă. O clipă, cele două femei se uitară lung una la alta. Apoi, Kit se dumiri ce se întâmplă.
— Nu, mătușă Rachel! strigă ea. Nu te uita așa! Sunt Kit! Sunt fiica lui Margaret.
— Kit? Vrei să spui că… Să fie oare Katherine Tyler? Mi s-a părut o clipă că… Oh, copilă dragă, e extraordinar!
Pe chipul ei palid se citi deodată atâta căldură și atâta bucurie, încât pe Kit o cuprinse uimirea. Da, femeia aceea ciudată era chiar mătușa Rachel, și cândva, cu mult timp în urmă, trebuie să fi fost foarte frumoasă.
Căpitanul Eaton își drese glasul.
— Ei bine, spuse el, constat cu ușurare că lucrurile s-au terminat cu bine, până la urmă. Ce doriți să fac cu bagajele, doamnă?
Abia atunci băgă de seamă Rachel Wood că în spate se aflau cei care purtau cuierele.
— Doamne, spuse ea cu respirația întretăiată, toate astea-s ale tale, copilă? Păi, ce să zic, așezați-le aici și-am să-l întreb pe soțul meu ce facem cu ele. Doriți să luați micul dejun, domnule?
— Mulțumim, dar nu mai putem zăbovi. O zi bună, domnișoară.
Am să-i spun soției că v-am adus cu bine până aici.
— Îmi pare rău că v-am făcut probleme, spuse Kit cu sinceritate.
Și vă mulțumesc mult tuturor.
Doi dintre cei trei marinari deja porniseră la drum, dar Nat încă
