— Slavă Domnului! se minună mătușa sa. Ei, ai ajuns cu bine.
Uite, ia niște turtă de mălai, draga mea. E proaspătă, de ieri, și-avem și unt făcut azi.
Spre surprinderea fetei, turta avea un gust delicios, însă nu mâncase niciodată ceva mai grunjos. Kit apucă însetată cana de cositor, apoi o lăsă jos imediat.
— Asta-i apa? întrebă ea politicos.
— Sigur că da, apă proaspătă de fântână, scoasă dis-de-dimineață.
Apă! La micul dejun! Dar turta de mălai era bună și reuși să mai înghită o bucată, deși avea gura uscată.
Rachel Wood nu-și putea lua ochii de la chipul tânăr de partea cealaltă a mesei, iar lacrimile o podideau întruna.
— Îți spun, semeni atât de mult cu ea, încât mi se taie respirația.
Dar totuși ai și ceva-ceva din tatăl tău. Dacă mă uit bine, îmi dau seama.
— Vă amintiți de tata? se înflăcără Kit.
— Mi-l amintesc bine. Un tânăr chipeș și drept ca bradul, n-am putut să-i reproșez nimic lui Margaret. Dar mi-a rupt inima s-o văd că pleacă atât de departe.
Însă Rachel ajunsese încă și mai departe. Oare ce văzuse ea în bărbatul acela fioros, de-o făcuse să părăsească Anglia? Să fi fost înfățișarea lui? Poate, pentru că avea un nas puternic, nobil și o frunte înaltă. Dar era atât de înspăimântător!
Matthew Wood nu se mai așezase la loc la masă lângă familia sa.
Deși nu scosese o vorbă, Kit simțea că o cerceta încruntat cu privirea și că nu-i scăpa nimic. Bărbatul luă o haină de piele dintr-un cuier de pe perete și-și trase mânecile pe brațele lungi.
37
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
— Am să lucrez în fâneața de la miazăzi, îi spuse soției sale. Nu m-așteptați înainte de apusul soarelui.
Când deschise ușa, însă, se opri și se uită la ele.
— Ce sunt astea? întrebă el cu răceală.
— Oh, spuse Kit, sărind în picioare. Am uitat. Sunt cuferele mele.
— Ale tale? Șapte cufere? Ce poate să fie-n ele?
— Păi, hainele mele și câteva dintre lucrurile bunicului.
— Șapte cufere de haine, din Barbados și până aici, ca să vii în vizită?
Cuvintele reci, măsurate, se prăbușiră ca niște pietre în încăperea liniștită. Kit își simțea gâtul uscat și tânjea după apa aceea din fântână. Ridică bărbia și privi drept în ochii aceia iscoditori.
— N-am venit în vizită, domnule, răspunse ea. Am venit să
locuiesc aici, cu dumneavoastră.
Rachel icni. Matthew Wood închise încet ușa și se întoarse către masă.
— Și de ce nu ne-ai scris mai întâi?
Toată viața ei, când bunicul o întrebase ceva, se așteptase la un răspuns sincer. Kit simți că bărbatul sever în fața căruia se afla – atât de diferit de bunicul său – aprecia la fel de mult sinceritatea. Dintr-un respect instinctiv, îi oferi singurul răspuns cinstit pe care i-l putea da.
— Pentru că n-am îndrăznit, spuse ea. Mi-a fost teamă că-mi veți spune să nu vin, și n-aveam încotro.
Rachel se aplecă și-i puse mâna pe braț.
— Nu te-am fi refuzat, dacă erai la ananghie, spuse unchiul ei.
Dar asemenea lucruri nu se fac fără chibzuială.
— Matthew, protestă timid Rachel, ce să mai chibzuim? Fata numai pe noi ne mai are. Hai să vorbim mai târziu despre asta.
Acum Katherine e obosită, iar tu ai de muncă și-ai zăbovit și-așa destul.
Matthew Wood își trase un scaun și se așeză greoi.
38
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
— Munca o să mai aștepte, spuse el. Mai bine ne lămurim chiar acum cum stau lucrurile. Cum ai ajuns să pornești singură pe mare?
— Era o corabie-n port și am auzit că-i din Connecticut. Trebuia să vă fi scris, știu, dar următorul vas putea să vină abia peste câteva luni. Așa că, în loc să vă scriu, m-am hotărât să vin aici.
