— Știți să citiți?! o întrebă el, la fel de uluit ca atunci când fata le arătase că știe să înoate. Dar cum ați învățat să citiți, dacă spuneți că
ați crescut ca sălbaticii, numai hoinărind de colo-colo, fără să
munciți vreodată?
— Cititul vi se pare o muncă? Nici nu-mi amintesc cum am învățat. Când era prea cald să mă joc afară, bunicul mă lua la el în bibliotecă, unde era umbră și răcoare, și-mi citea cu voce tare din cărțile lui, iar mai târziu stăteam lângă el și citeam singură cât lucra la birou.
— Ce fel de cărți? întrebă John neîncrezător.
— Păi, istorie, poezii și piese de teatru.
— Piese de teatru!
— Da, piesele de teatru erau cele mai frumoase. Erau unele minunate, de Dryden, de Shakespeare și de Otway.
— Bunicul dumneavoastră îi dădea voie unei fete să citească
asemenea lucruri?
— Dar erau niște piese superbe! N-ați citit niciuna?
Obrajii palizi ai lui John se făcură roșii ca focul.
— Nu există asemenea cărți în Saybrook. Poate la Boston. Dar cititul a fost lăsat pentru a ne ajuta să ne îndreptăm natura păcătoasă și să ne umplem de sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu.
Kit se uită lung la el. Parcă-l vedea pe bunicul mângâind cu mâinile lui străbătute de vinișoare albastre copertele din piele – mai mult ca sigur că nu-și îndrăgise atât de mult cărțile ca să-și îndrepte natura păcătoasă. Își imagina cum i-ar fi licărit ochii la auzul unor asemenea cuvinte pompoase. Oricum, tonul de reproș al lui John Holbrook nu-i picase bine deloc. Simțea că John bătea în retragere, parcă stingherit de prietenia care se lega între ei. Caracterul lui atât de moralizator, care răzbătea de sub vocea și înfățișarea sa blândă, o iritase și pe ea de mai multe ori. Își dădea seama că nu-i putea povesti despre cărțile pe care le îndrăgise, la fel cum nu-l putea face 29
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
să-și imagineze cum se legănau palmierii sub cerul albastru și strălucitor.
Dimineața devreme, a doua zi, vântul începu să șuiere peste fluviu. Delfinul se trezi la viață, goni ultimii kilometri și se propti în cheiul din Wethersfield. Malul învăluit în fâșii groase de cețuri plutitoare nu prea se deosebea de pădurile nesfârșite pe care le tot văzuseră în ultima săptămână.
Marinarii se puseră pe rostogolit butoaiele uriașe de melasă, pe care le stivuiră pe chei. Doi dintre ei coborâră peste parapet cele șapte cufere mici din piele în care se afla tot ce-i mai rămăsese lui Kit și le așezară unul lângă altul pe scândurile ude. Kit coborî pe scară și păși, pentru a doua oară, pe țărmul străin care urma să-i devină casă.
Se simți descurajată. Deci acesta era Wethersfield! O fâșie îngustă, nisipoasă, de țărm, câțiva piloni împlântați în apă și niște scânduri montate grosolan în chip de platformă. Un șir de construcții de lemn respingătoare se ivi din ceață, probabil niște depozite, și, dincolo de ele, un desiș verde de păduri și de câmpuri.
Nici vorbă de vreun oraș, nici măcar o casă, doar o mână de bărbați și de băieți, plus doi câini care lătrau, care veniseră în întâmpinarea corabiei. Cu un sentiment vecin cu panica, Kit o privi pe cumătra Cruff cum coboară scara și o ia înainte pe chei, urmată de soțul său.
Atârnată de mâna mamei, Prudence se uită în urmă și imploră din priviri când ajunseră în dreptul ei.
— Mami, îndrăzni ea timid, doamna cea drăguță a coborât aici, la Wethersfield!
Kit își adună curajul:
— Da, Prudence, vorbi ea limpede, și sper să te văd cât mai des.
Cumătra Cruff se opri în loc și-i aruncă lui Kit o căutătură cruntă.
— Ia te rog să-mi lași fata-n pace! se răsti ea. Străinii n-au ce căuta la noi în oraș, iar din astea ca tine, nici atât.
30
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
Și spunând asta, o smuci de mână pe Prudence, care aproape-și pierdu echilibrul, și-o luă iute la picior pe drumul de pământ, pierzându-se în ceață.
Până și John Holbrook părea absent când își luă rămas-bun.
După o plecăciune ceremonioasă și un salut politicos, dispăru repede în ceață, în căutarea noului său profesor. Apoi Kit dădu cu ochii de căpitanul Eaton și-și dădu seama că sosise momentul adevărului.
— Trebuie să fie o încurcătură, începu căpitanul. Noi am dat de veste încă de ieri că ajungem în zori la Wethersfield. Am crezut că
unchiul și mătușa dumneavoastră o să vă aștepte aici, oricât de devreme am ajunge.
Kit înghiți în sec și-și adună curajul.
— Căpitane Eaton, spuse ea cu îndrăzneală, nu li se poate reproșa nimic unchiului și mătușii mele. Știți… Ca să fiu sinceră, ei nici măcar nu știu că am venit.
Căpitanul își încleștă maxilarul.
— Mie mi-ați dat de înțeles că ei v-au chemat aici.
Kit ridică mândră capul.
— Eu v-am spus că-și doresc să ajung la ei, îl corectă ea. Doamna Wood este sora mamei mele. Bineînțeles că și-ar dori să vin aici oricând.
— Bun, să zicem c-ar fi așa, dar de unde știți că mai sunt aici, în Connecticut?
