— Mă voi așeza lângă dumneavoastră la cină, dacă-mi permiteți.
Asta ca să mă asigur că nu i se sleiește nimănui mâncarea.
20
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
Capitolul 2
Nouă zile – atât îi luase Delfinului să străbată cei nici șaptezeci de kilometri care despărțeau Saybrook de Wethersfield. Din clipa în care părăsiseră portul Saybrook, totul mersese anapoda, de parcă
cineva ar fi aruncat o vrajă asupra corabiei. Pe măsură ce se îngustase fluviul, vântul răcoros din larg rămăsese în urmă, apoi, până la apusul soarelui, se potolise de tot. Pânzele atârnau moi și tăcute, iar Delfinul se legăna pe mijlocul fluviului cât să le vină rău tuturor. Într-una sau două seri, un vânticel trecător le umpluse inimile de speranță și împinsese corabia câțiva kilometri, apoi se potolise la loc. Dimineața, Kit nici nu-și putea da seama dacă se mișcaseră din loc sau nu. Pădurea deasă și desfrunzită care se întindea pe ambele maluri părea mereu aceeași, iar în față n-aveau altceva decât încă o cotitură care-i făcea parcă în ciudă.
— Dumneata cum poți să suporți așa ceva? îl întrebă ea clocotind de mânie pe un marinar roșcat care profita de lipsa vântului și așternea un strat proaspăt de vopsea pe delfinul sculptat la prora.
Nu bate niciodată vântul pe fluviul ăsta?
— Rar de tot, domniță, răspunse el cu o neștirbită voie bună. Te obișnuiești. Vara asta, mai mult o să stăm pe loc și-o s-așteptăm să
sufle vântul, și la dus și la întors.
— Cât de des navigați în sus pe fluviu?
— O dată la câteva săptămâni. Facem un drum, să zicem, la Boston sau la New Orleans, umplem cala și venim înapoi la Hartford.
Acum înțelegea de ce doamna Eaton prefera să rămână acasă în Saybrook.
— Mereu durează așa de mult?
— Asta-i mult? replică marinarul, întinzându-se spre margine ca să ungă coada îndoită a delfinului. Păi, domniță, să vedeți, odată
21
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
am făcut de-aci pân’ la Hartford cât am făcut până-n Jamaica. Da’ io n-am nicio grabă. Delfinu- i casa mea și io-s mulțumit și cu vânt și fără.
Kit mai avea puțin și exploda. De unde să mai găsească rezerve de răbdare, când ea abia reușise să reziste câteva ceasuri? Și cum să
mai mănânce la aceeași masă cu cumătra Cruff și soțul ei, care se ținea după ea ca o umbră? N-auzise nicio vorbă bună de la ei. O
țineau întruna pe-a lor – pasămite, numai din cauza ei nu bătea vântul. În plus, ce poftă de mâncare să mai aibă când vedea că
fantoma mică și sfrijită de Prudence nici măcar n-avea voie să stea cu ei la masă, ci stătea în spatele mamei sale și-și mânca din picioare amărâta ei de porție. O dată sau de două ori văzuse cum tatăl îi strecura pe furiș o bucățică în plus din farfuria lui, dar, moale ca o cârpă cum era, n-avea cum să-i ia apărarea în fața scorpiei de nevastă-sa.
Nu cunoscuse niciodată un copil mai lipsit de perspective decât Prudence, și totuși nu și-o putea scoate din minte. În trupușorul acela plăpând era o scânteie care nu se lăsa înăbușită. Într-o după-amiază târzie, Kit o găsise pe fetiță singură, lângă parapet, și surprinzându-i privirea visătoare, plină de adorație, se apropiase de ea. Cum stăteau una lângă alta, un cocor se ridicase încet de pe mal, dând elegant din aripile mari, iar ele îi urmăriseră zborul, o dungă
albă care se deplasa fără grabă pe fundalul întunecat al copacilor.
Copilei i se tăiase respirația; lăsase capul pe spate, iar fața ei ascuțită
se luminase de încântare. Dar în clipa aceea o chemare aspră venită
dinspre bocaport o pusese pe fugă. Kit simțise o împunsătură de remușcare amintindu-și că de când urcaseră pe corabie nu mai zărise păpușa de lemn. Nu cumva repezeala ei servise drept pretext pentru a-i răpi copilului singura lui jucărie?
Locuitorii aceștia din Noua Anglie nu uitau cu ușurință.
Căpitanul Eaton o trata cu o prudență politicoasă. Nat era rece cu ea în continuare, absorbit de o lume întru totul bărbătească, făcută
22
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
numai din catarge, pânze și parâme. Având în vedere că nu era o corabie mare, felul în care reușea să o ocolească dovedea o adevărată măiestrie. Rareori se nimerise să-i apară în cale, și atunci îi aruncase un rânjet indiferent, iar ochii săi albaștri, batjocoritori, trecuseră mai departe.
„Ce m-aș face fără John Holbrook”, se gândi ea. „De pe toată
corabia asta, parcă-i singurul pe care nu-l deranjează că exist. În plus, pe el nu-l supără toată întârzierea asta. Ba chiar cred că se bucură că stăm pe loc.”
Privi cu invidie spre locul unde stătea acesta, sprijinit de un perete despărțitor, cufundat în lectura unui volum maroniu de dimensiuni impresionante. Ce-o fi fost în cărțile alea? Stătea acolo ceasuri în sir, atât de concentrat încât uneori ajungea să miște din buze fără să-și dea seama, iar în obrajii palizi îi ardeau două pete roșii, ca și cum un secret extraordinar l-ar fi îmbiat dintre pagini.
Uneori uita cu totul de ora mesei. Abia când licăreau ultimele raze ale apusului și umbrele puneau stăpânire pe ape, învăluindu-i cartea, ridica înciudat privirea și-și aducea aminte unde se afla.
Atunci Kit făcea în așa fel încât ochii lui obosiți de citit să se oprească mai întâi și mai întâi asupra siluetei ei înveșmântate în mătase de culori vesele. Atunci John zâmbea, potrivea meticulos semnul de carte, apoi se îndrepta către ea. În penumbra blândă, purtarea lui atât de ceremonioasă se transforma încet-încet în voioșia potrivită vârstei. Încetul cu încetul, Kit puse cap la cap detaliile unei povești pe care o găsi teribil de banală.
— Probabil că pentru un fiu de tăbăcar a fost o prostie să-și imagineze c-ar putea ajunge vreodată la Harvard, îi spuse John.
Până la școală făceam aproape zece kilometri, iar tata nu se putea lipsi de mine decât vreo lună pe an. Dar își dorea să-nvăț carte. Nu-l supăra că țineam lumânarea aprinsă seara.
