— Ce copil ești, Kit, zâmbi doamna Eaton. Uneori mi-e greu să
cred că ai șaisprezece ani.
12
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
Vorbi cu soțul ei. Căpitanul se încruntă privind spre obrajii înroșiți de vânt și ochii strălucitori ai fetei, apoi consimți, ridicând din umeri. Kit își strânse pe lângă ea fustele grele și coborî pe scara de frânghie care se legăna, iar bărbații din barcă își împinseră
binevoitori lucrurile unele într-altele ca să-i facă loc. În vreme ce barca se depărta de carena neagră a Delfinului, fata plutea de fericire.
Când barca se propti în stâlpii debarcaderului, Nat sări pe mal și prinse parâma. O ajută pe mama sa, apoi întinse o mână sigură să o treacă pe Kit peste marginea bărcii.
Dintr-un salt, fata coborî și puse piciorul în America. Rămase pe loc, respirând adânc aerul sărat, cu iz de pește, și căută din priviri pe cineva cu care să împărtășească emoția. Uitaseră toți de ea. Pe chei, o mulțime de bărbați și de băieți îi împresuraseră zgomotos pe cei trei membri ai familiei Eaton, punându-i la curent cu ce se mai întâmplase în ultima vreme. Ceilalți pasageri străbătuseră grăbiți cheiul pentru a ajunge la drumul de pământ din capăt. Doar trei femei îmbrăcate sărăcăcios mai zăboveau lângă ea, și pentru că abia își mai încăpea în piele, Kit zâmbi și dădu să le vorbească, însă
deodată se răzgândi, dezgustată de căutăturile lor ascuțite și curioase. Parcă simțindu-se vinovată, duse mâna către buclele șatene în dezordine. Cum putea să arate! Fără mănuși, cu capul descoperit, cu fața asprită și roșie după atâtea săptămâni de vânt sărat. Chiar și așa, era foarte nepoliticos din partea lor să se holbeze la ea! Își ridică gluga pelerinei stacojii și se întoarse cu spatele.
Stânjeneala – iată o senzație cu totul nouă pentru Kit. Nimeni de pe insulă nu îndrăznise vreodată să se holbeze așa la nepoata lui sir Francis Tyler.
Mai mult decât atât, America începuse să se comporte cam ciudat sub picioarele ei. După primul pas, cheiul se încovoie, iar fata fu cuprinsă de o amețeală neobișnuită. Simți cum o mână o prinde de cot chiar la timp.
13
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
— Copăcel! o preveni o voce. Ați cam uitat cum e pe uscat.
Ochii albaștri ai lui Nat râdeau în jos, spre ea.
— Ai să vezi, o să-ți treacă repede, o liniști doamna Eaton.
Katherine, draga mea, îmi pare foarte rău că te las să mergi mai departe singură. Ești sigură că te așteaptă mătușa ta la Wethersfield? Am auzit că urcă la bord o femeie, cumătra Cruff, am s-o rog să aibă grijă de tine.
Îi strânse mâna iute lui Kit, apoi o porni din loc, iar Nat aruncă
dintr-o mișcare cufărul mamei sale pe umăr și o urmă pe drumeagul de pământ. Care dintre casele acelea caraghioase, ca niște cutiuțe, o fi fost a lor? se întrebă Kit.
Se întoarse și-i privi pe marinari cum așezau proviziile în barcă.
Deja îi părea rău că părăsise atât de pripit corabia. Nu se simțea deloc binevenită acolo, pe debarcaderul friguros din Saybrook. Așa că îi păru bine când, în sfârșit, căpitanul adună grupul de întoarcere și urcă înapoi în barcă. Patru pasageri noi se îmbarcau în călătoria pe fluviu în sus: un bărbat îmbrăcat sărăcăcios, cu o înfățișare severă, soția sa și fetița lor uscățivă, care strângea în mână o jucărie de lemn, precum și un tânăr înalt și slab, cu chip palid, prelung, și păr blond, care-i cădea pe umeri de sub pălăria neagră cu boruri largi. Căpitanul Eaton se așeză la locul său, la prora, fără să le facă
cunoștință. Bărbații își pregătiră vâslele. Atunci veni în fugă și Nathaniel, care desfăcu parâma și, în timp ce barca se depărta de debarcader, sări sprinten la locul său, lângă echipaj.
Se aflau la jumătatea distanței dintre port și corabie când fetița scoase un strigăt. Înainte să o poată opri cineva, se aruncă în genunchi și se lăsă periculos peste marginea bărcii. Mama ei se aplecă de spate, o apucă de puloverul de lână și o trase înapoi cu o smucitură, trântind-o jos cu o palmă usturătoare.
— Mami! Mi-a căzut păpușa! se tângui fetița. Păpușa pe care mi-a făcut-o bunicul!
14
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
Kit văzu cum păpușica de lemn, cu brațele țepene întinse în aer, plutea neajutorată încoace și încolo la câțiva metri de ei.
— Să-ți fie rușine! o certă femeia. Cât a mai muncit bunicul la ea!
Atâta ne-ai mai bâzâit că vrei păpușă, și poftim, cum o primești, cum o arunci!
— Am ridicat-o să vadă și ea corabia! Te rog, mami, adu-mi-o-napoi! Te rog! N-o mai scap niciodată!
Jucăria se îndepărta de barcă din ce în ce mai mult, ca o bucată de lemn nefolositoare, dusă de curent. Nimeni nu se clinti, nimeni nu-i dădu nici cea mai mică atenție. Kit nu se putu abține.
— Întoarce-te, căpitane, ordonă ea pe negândite. Nu-i greu de scos din apă.
Însă căpitanul nici măcar nu întoarse capul. Kit nu era deloc obișnuită să nu fie băgată în seamă și începu să se înfurie. O palmă
cruntă reteză un geamăt slab al fetiței, și atunci tânăra răbufni. Fără
să stea o clipă pe gânduri, trecu la fapte. Își azvârli dintr-o mișcare pantofii cu catarame, lăsă să-i alunece de pe umeri pelerina de lână
și se aruncă în apă.
Șocul resimțit la contactul cu apa rece o luă prin surprindere și mai-mai că o făcu să-și piardă cunoștința. Când scoase capul din apă, aproape că nu mai putea să respire. Însă, după o clipă de amețeală, văzu bucata de lemn legănându-se pe apă și instinctiv se îndreptă spre ea cu mișcări viguroase, care-i puseră din nou sângele în mișcare. Ținea deja păpușa în mână când își dădu seama că se mai aruncase cineva în apă. Când întoarse capul, îl văzu pe Nathaniel lângă ea, bătând apa cu mișcări stângace. Nu se putu abține și o bufni râsul când îl lăsă în urmă, iar apoi, triumfătoare, ajunse prima la ambarcațiune. Căpitanul se aplecă să o tragă peste marginea bărcii, iar Nathaniel se cățără cum putu în urma ei, fără
ajutorul nimănui.
— Ce apă! gâfâi ea. Nici nu mi-a trecut prin cap că poate să fie așa de rece!
15
