— Adică toată ziua munceați, iar seara studiați? Și a meritat?
23
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
— Sigur că da, răspunse el, surprins de întrebare. Mi-am pus în cap să merg la universitate. Am terminat toată materia la latină.
Morfologia o știu aproape pe de rost.
— Dar până la urmă nu mergeți la Harvard?
Dădu din cap că nu.
— Până astă-primăvară, am tot sperat să pot pune bani deoparte.
Mă gândeam să pornesc pe jos, pe cărările din Connecticut, și apoi să traversez Massachusetts. Ei bine, n-a dat Dumnezeu să strâng bani, dar acum El mi-a arătat altă cale. Pastorul Bulkeley din Wethersfield s-a învoit să mă ia pe lângă el să învăț. Este un savant reputat și nu doar ca medic, ci și ca teolog. Nici la Harvard n-aș fi putut să găsesc vreun dascăl mai învățat.
Discuția aceea atât de deschisă despre bani o stânjenea pe Kit.
Bunicul ei nu vorbea practic niciodată despre așa ceva. Cât despre ea, abia dacă ținuse vreo monedă în mână și vreme de șaisprezece ani nu-și pusese nici cea mai mică întrebare legată de lucrurile scumpe și frumoase din jurul său. În ultimele luni însă, deși începuse să înțeleagă cât era de cumplit să trăiești fără bani, i se părea ceva rușinos să vorbești despre așa ceva. În schimb, încercă
să-i povestească despre copilăria ei, dar parcă vorbeau două limbi complet diferite. John părea de-a dreptul revoltat de felul în care copilărise ea pe insulă, liberă ca pasărea cerului într-o lume însorită.
Palmierii verzi, oceanul cald cu ape turcoaz care se revărsau pe nisipul alb al plajelor, lucrurile acestea nu însemnau nimic pentru el. Cum adică, părinții nu o puseseră deloc la treabă? tot insista el.
— Nici nu-mi amintesc de părinții mei, îi spuse ea. Tata s-a născut acolo, pe insulă, și a fost trimis la studii în Anglia. Acolo a întâlnit-o pe mama și a adus-o cu el în Barbados. Nu le-a fost dat să
trăiască mai mult de trei ani împreună. Amândoi s-au înecat într-o excursie în Antigua, iar bunicul și cu mine am rămas singuri.
— Nu era nicio femeie să vă îngrijească?
24
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
— A, ba da, erau sclavele. Am avut o dădacă negresă. Dar n-am avut niciodată nevoie de altcineva în afară de bunicul. Era… N-am cuvinte să-l descriu pe bunicul.
În lumina asfințitului, imaginea lui îi apăru dinainte parcă
aievea: pomeții eleganți, cu piele fină, rozalie, peste care se așternuseră anii, nasul subțire și aristocratic, ochii pătrunzători, dar plini de dragoste. Vocea i se stinse.
— Cred că a fost cumplit să-l pierdeți, spuse John blând. Mă
bucur că aveți o mătușă pe care vă puteți baza.
— E singura soră a mamei, zise Kit, când durerea se mai potoli.
Bunicul îmi spunea că mama vorbea despre ea de dimineață până
seara și se prăpădea de dor. O cheamă Rachel și era veselă și fermecătoare. Se zice c-ar fi putut să aleagă orice bărbat din regimentul tatălui ei. Dar ea s-a îndrăgostit de un puritan și a fugit în America fără binecuvântarea tatălui. Îi scria mamei, de la Wethersfield, iar mie mi-a scris câte o scrisoare în fiecare an.
— Se va bucura foarte mult să vă vadă.
— Am tot încercat să mi-o închipui pe mătușa Rachel, spuse Kit căzând pe gânduri. Bunicul mi-a spus că mama era subțire și destul de ștearsă, ca mine. Dar mătușa Rachel era o frumusețe. Presupun că are părul închis la culoare și ochii la fel, cam ca mine. Dar cum are oare vocea? Mama-și amintea că râdea tot timpul.
John Holbrook o privi cu seriozitate pe fata de lângă el.
— Asta era acum mulți ani, îi aminti ei. Nu uitați că mătușa dumneavoastră a plecat din Anglia de foarte mult timp.
Kit simți din nou că în aer plutea o atenționare pe care nu o putea desluși. Cu fiecare zi de întârziere îi venea tot mai greu să scape de sentimentul acela de nesiguranță.
În dimineața celei de-a șaptea zile, căpitanul Eaton folosi un procedeu curios pe care John Holbrook îl numea „mersul în susul fluviului”. Doi marinari într-o bărcuță porniră înainte, luând cu ei o parâmă lungă legată de o ancoră mică. Vâsliră până când parâma se 25
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
întinse cu totul, apoi aruncară ancora. Echipajul se alinie pe punte și fiecare dintre cei zece bărbați voinici, dezbrăcați până la brâu, apucă
de parâmă, mărșăluind în cadență de la un capăt al corabiei la celălalt. Când primul bărbat ajungea la capăt, lăsa parâma din mână
și fugea la urma șirului să o apuce iarăși. Cu mare trudă, aproape imperceptibil, Delfinul înainta pe fluviu centimetru cu centimetru.
După o oră străbătură distanța până la ancoră și bărcuța o luă din nou înainte. Iar și iar, ceasuri în șir, marinarii se opintiră, mișcând corabia din loc numai prin forța mușchilor încordați și a respirației întretăiate. Brațele și umerii le șiroiau de sudoare.
Încetineala înfiorătoare cu care înaintau se dovedea chiar mai greu de îndurat decât statul pe loc. Kit se înfioră și-și întoarse privirea de la trupurile care se mișcau ritmic. Soarele puternic de primăvară era nemilos. Umerii îi tresăreau nervos sub mătasea care i se lipise cleios de piele. Din cauza căldurii, duhoarea de cai se ridica din cală de parcă animalele ar fi fost încă acolo. În dimineața aceea, bucătarul nu se învoise să-i pună deoparte apă să se îmbăieze nițel. Când simți că mai avea puțin și ajungea la limita răbdării, auzi un pleosc! chiar în dreptul ei și văzu că Nat și încă doi tineri profitau de faptul că barca nu se întorsese încă și se bălăceau în fluviu ca niște marsuini.
Nat privi în sus și-i surprinse privirea melancolică.
— Haideți, nu vreți în apă? o luă el peste picior.
