duhoare oribilă umplu nările fetiţei, făcând-o să icnească. Lilly se ridică în picioare şi începu să bată în uşă, ţipând la Merrick să-i dea drumul.
— Îmi pare rău, puştoaico, zise bărbatul prin uşa de lemn. Dar spectacolul trebuie să meargă înainte.
92
Capitolul 8
Julia
În dimineaţa de după întoarcerea la conacul Blackwood, Julia se trezi speriată, cu capul întors într-un unghi ciudat, pe braţul canapelei umflate. La început, nu-şi dădu seama unde se afla. Apoi recunoscu şemineul de marmură şi tavanul din cositor împodobit al salonului răposaţilor ei părinţi. Acum salonul, de fapt întreaga casă, îi aparţinea ei. Părea ceva ireal şi un pic neliniştitor. Se ridică în capul oaselor, se întinse şi îşi masă gâtul înţepenit. Încăperea era rece şi cenuşie, iar Julia aproape că putea să-şi vadă răsuflarea. Focul se stinsese peste noapte. Tânăra se ridică, merse la ferestre şi împinse la o parte draperiile de catifea. Raze calde de soare dădură năvală prin geamuri, luminând aerul prăfuit şi lăsând pete strălucitoare pe covorul persan de culoare roşie. Un vânt puternic se împinse în rama ferestrei şi făcu să scârţâie ochiurile de sticlă. Tufele uscate de trandafiri ale mamei zgâriară pervazul.
Afară, peluza veştedă se întindea parcă la nesfârşit, înspre un şir de stejari impunători, un gard din scânduri albe şi o şosea cu o singură
bandă, ce ducea în oraş sau, în direcţia opusă, către colinele de la poalele munţilor Adirondack. Un stol de grauri negri umplea crengile ce se legănau, în vreme ce o camionetă cenuşie înainta greoi pe drum, cu fumul de eşapament înălţându-se în aer precum un vârtej de gheaţă. Chiar şi în bătaia soarelui, totul părea friguros şi părăsit.
După ce aprinse din nou focul în cămin, Julia intră în bucătărie şi puse ceainicul pe sobă. Primul punct pe lista ei cu lucruri de făcut era să afle cum se porneşte sistemul de încălzire. Apoi avea să poată
începe explorarea casei. Deschise sertarul de lângă sobă şi se uită
lung la unul dintre marile mistere ale copilăriei sale: cheile mamei.
Parcă vedea încă inelul de care erau legate atârnând de şorţul mamei, alamă şi fier zdrăngănind când femeia urca şi cobora scările sau umbla prin camere şi pe culoare, precum o mâţă cu clopoţel la gât.
Când era mică, Julia se întrebase deseori de ce erau atâtea chei pe acel inel şi unde le ţinea mama pe timpul nopţii. Oare tot timpul se aflaseră în sertarul acela? Nu, imposibil! Mama nu le-ar fi scăpat
93
niciodată din ochi. De câte ori o văzuse citind ori tricotând şi verificând cu o mână că legătura de chei e în continuare legată de şorţ? De o sută de ori? De o mie de ori?
Julia trase adânc aer în piept şi atinse cheile, pe jumătate aşteptându-se să audă vocea dojenitoare a mamei avertizând-o să le lase în pace. Dar nu răsună nicio voce, nu simţi niciun şoc electric, nicio palmă mustrătoare din partea unei fantomatice mâini invizibile.
Luă inelul şi fu uimită să descopere că era mai greu decât crezuse.
Avea şaptesprezece chei pe el, fiecare unică, unele scurte, altele lungi, unele de alamă, altele de fier, unele groase, altele subţiri, unele bogat împodobite, altele simple. Iar acum, la fel ca toate celelalte lucruri din conacul Blackwood, îi aparţineau ei. Luă cheile, îşi apucă valiza din antreu şi urcă spre vechea ei cameră.
Etajul al doilea avea un lung culoar central, cu două holuri ce duceau de-o parte şi de alta a lui. Dormitorul Juliei se afla în capul scărilor, prima uşă pe stânga. Aşa cum bănuise, era încuiat. Încercă
cinci chei până când o găsi pe cea potrivită, apoi descuie în sfârşit şi deschise uşa, gândindu-se pentru câteva clipe cât era de ciudat că nu ştia care e cheia fostei sale camere. Dormitorul era îngheţat şi arăta exact la fel ca în noaptea plecării ei, cu excepţia pânzelor de păianjen ce atârnau de elefantul în trei culori, aflat pe raftul de deasupra patului şi a prafului care îmbrăca în cenuşiu toate suprafeţele, inclusiv pozele cu câini şi pisici lipite pe oglinda măsuţei de toaletă.
Julia intră şi se opri în mijlocul încăperii, tremurând şi ţinându-şi încă în mâini valiza, în vreme ce o mie de amintiri îi inundau mintea.
Acolo îşi petrecuse nenumărate ore singuratice, surghiunită pentru cea mai măruntă încălcare a regulilor mamei. Sau făcându-şi temele, dorindu-şi să aibă un frate sau o soră ori plângând cu faţa în pernă, după ce fusese şicanată la şcoală. După un lung minut, se întoarse şi ieşi. Nu trebuia să stea în vechiul ei dormitor. Putea să aleagă altul.
La urma urmei, numai pe etajul acela erau vreo şase.
Închise uşa, puse cheia în broască şi dădu s-o răsucească, apoi se răzgândi. Nu mai avea niciun motiv să-şi ţină vechiul dormitor încuiat. Nu că ar fi existat vreodată unul, în afară de insistenţele mamei de a-l ţine aşa. Îşi cără valiza spre capătul holului, cu cheile mamei zdrăngănindu-i la brâu. Zgomotul îi aminti cum stătea în pat
94
în fiecare seară, ascultând clinchetul cheilor dincolo de pereţii camerei, în vreme ce mama verifica uşile de-a lungul culoarului. De ce, Julia n-avea nici cea mai vagă idee.
Se opri în faţa încăperii aflate vizavi de dormitorul părinţilor ei, cea pe care mama ei o numea „camera de joacă”, singura în care Julia avusese voie să intre în anii copilăriei. Ca de obicei, camera de joacă
era descuiată, înăuntru, o lumină cenuşie răzbătea pe lângă draperii, iar un covor verde ca menta, brodat cu frunze şi trandafiri, acoperea podeaua din scânduri, ca un strat gros de şerbet de lămâie. O sofa de alamă, cu perne umflate şi o plapumă albă, stătea lipită de un perete, în faţa unui şifonier vopsit în albastru, aflat între două ferestre înalte.
Spre deosebire de dormitorul Juliei, încăperea fusese ferită de praf şi de pânzele păianjenilor.
Când era mică, tânăra îşi petrecuse ore întregi în camera de joacă, pieptănându-şi păpuşile, hrănindu-le cu biberonul, legănându-le ca să adoarmă, sărutându-le pe frunte. Când se gândi la asta, simţi o ciudată strângere de inimă. Mama o învăţase cum să alinte pruncii şi să-i culce cu blândeţe în pătuţurile lor. Ea îi spusese să bată uşurel păpuşile pe spate şi să le adoarmă cu cântece de leagăn. Acum, Julia nu-şi putea închipui aşa ceva. Îşi alungă din minte imaginea mamei şi se concentră asupra prezentului. Strădania de a o înţelege pe femeia care îi dăduse naştere la o vârstă la care majoritatea mamelor îşi văd copiii căsătorindu-se sau mergând la facultate nu avea să schimbe nimic. Mama ei fusese cine fusese, iar acum se stinsese.
Julia îşi aşeză valiza lângă şifonier, împinse draperiile la o parte şi se uită pe fereastră. Camera de joacă dădea spre o parte din curtea laterală, unde şase meri noduroşi împrejmuiau o mică peluză. Ori de câte ori era prea zgomotoasă sau punea la încercare răbdarea mamei în timpul vacanţelor de vară, era trimisă acolo să se joace, în vreme ce adulţii beau ceai cu gheaţă şi whisky la măsuţa de răchită de pe terasă. Dincolo de vârfurile merilor, grajdul de culoarea untului şi păşunile albe se întindeau înconjurate de câmpuri veştede. Trei cai păşteau într-un ţarc rotund, sub ochii a doi bărbaţi. Unul stătea cu mâinile în şolduri, celălalt îşi sprijinise un picior de stinghia cea mai joasă a gardului, ţinându-şi braţele încrucişate şi rezemate de marginea de sus. Bărbatul cu mâinile în şolduri părea a fi Claude, însă
95
Julia habar n-avea cine era celălalt. Atunci observă camioneta cenuşie pe care o zărise mai devreme pe şosea, parcată pe aleea din faţa grajdului. Poate că cel de-al doilea bărbat era veterinarul.
Tânăra îşi deschise valiza, găsi un pulover mai gros şi îl îmbrăcă, întrebându-se dacă bătrânul Claude ştia cum să pornească sistemul de încălzire. Ea n-avea nici cea mai mică idee dacă locuinţa era încălzită cu lemn, ori cu cărbuni sau unde se afla termostatul. În definitiv, plecase pe când era doar o adolescentă, iar asemenea lucruri oricum n-o interesaseră niciodată. Nu că i le-ar fi explicat cineva, dacă ar fi întrebat. Undeva, în adâncul minţii, îşi amintea că tatăl ei cobora la subsol ca să „ajusteze valvele”, dar nu ştia sigur ce însemna asta. În caz că bătrânul Claude nu ştia ce era de făcut, avea să fie nevoită să descopere singură sau să angajeze pe cineva. Îşi perie părul în oglindă, îl strânse într-o coadă la spate şi se întoarse la parter. În bucătărie, ceainicul zbiera. Apa clocotită ţâşnea prin deschizătură şi sfârâia pe flacăra de dedesubt. Julia stinse soba şi, fără să se gândească, apucă mânerul ceainicului.
— Rahat!
Scăpă ceainicul pe sobă şi merse la chiuvetă, ca să-şi vâre sub robinet palma roşie şi cuprinsă de durere. Cum să aibă ea grijă de casa aia, când nu era în stare nici măcar să facă un ceai fără s-o dea în bară? Rămase cu ochii aţintiţi asupra apei ce curgea, întrebându-se dacă n-ar trebui să renunţe cât încă nu era prea târziu. Cineva bătu la uşa vestibulului, făcând-o să tresară.
— Rahat! repetă ea.
Opri apa, îşi şterse mâinile pe pantaloni şi merse în vestibul. Poate că era Claude şi avea ocazia să-l întrebe despre sistemul de încălzire.
Deschise uşa. Nu era Claude.
Un bărbat ce purta cizme de cauciuc, un fes negru şi o haină verde de grăjdar stătea pe trepte, cu spatele la ea, uitându-se la caii din ţarcul rotund.
