— Ţi-l prezint pe prietenul nostru, Peter, şi pe fiul său, Ethan, i-a spus Harry lui Izzy. Au venit să facă fotografii.
— Şi ea este asistenta mea, Isabelle, a spus Peg. Noi îi spunem Izzy.
Peter a zâmbit, i-a luat mâna lui Izzy, degetele ei subţiri dispărând cu totul în mănuşa lui enormă. Ethan a strâns mâna lui Peg, apoi i-a zâmbit şi a salutat-o pe Izzy. Ea a dat din cap înspre el, apoi s-a uitat în jos la tenişii ei ponosiţi şi la jeanşii prea largi. Peg îi spusese să se îmbrace cu haine de lucru, mai vechi, de care să nu-i pese dacă se strică. Acum, a gemut pe dinăuntru, dorindu-şi să-şi fi pus o bluză
colorată în loc de tricoul cu New Kids on the Block, cu mâneci lungi şi cu textul „Îl iubesc pe Jordan”, scris de-a curmezişul pieptului. Avea acest tricou din clasa a zecea şi, de obicei, dormea îmbrăcată cu el.
Nu numai că era îmbrăcată urât şi demodat, dar decisese nici să nu facă duş înainte de a pleca la serviciu. Părul ei murdar era strâns într-o coadă de cal şi şuviţele unsuroase îi intrau în ochii fardaţi. Auzea deja miştourile de la şcoală.
— 69 —
Peter şi Ethan au pornit-o alături de Peg şi de Izzy spre un capăt al depozitului, în timp ce Harry a luat-o înspre celălalt. Din fericire, talia de Goliath a lui Peter servea drept barieră între Izzy şi Ethan.
Putea considera că el nici nu era acolo. A folosit aceste câteva momente pentru a-şi regla respiraţia, inspirând adânc şi rar. Îşi dorea ca roşeaţa de pe gât şi de pe faţă să-i dispară şi să revină la culoarea ei normală, fără pete.
Când au ajuns la primul bagaj – o valiză de piele deteriorată, cu mâner maro şi cu încuietoare de metal –, Ethan a instalat trepiedul şi a scos dintr-o raniţă un reflector mobil. Peg şi Izzy au stat în spate, în timp ce Peter a făcut câteva fotografii. Izzy se mustra în sinea ei, neputând să-şi ia ochii de la musculatura lui Ethan. Acesta purta pantofi negri şi jeanşi strâmţi, bicepşii lui întinzând la maximum mânecile sumese ale cămăşii lui albe. I-a trecut fulgerător prin minte imaginea trupului său musculos şi bronzat, gol şi ud, din sala cu duşuri a băieţilor.
De ce trebuie să fie şi el aici? se gândea ea. Şi de ce naiba arată atât de bine? Apoi a revăzut în minte imaginea lui cu sticla de ketchup în mână, fugind împreună cu prietenele lui, ca un preşcolar prins în timp ce băga pisica în toaletă. Nu conta cât de frumos era pe dinafară, pentru că pe dinăuntru era urât. Toţi muşchii şi bărbiile arătoase din lume nu puteau să schimbe asta.
Într-un final, Peg s-a dus la valiză şi a citit cu voce tare eticheta, spunând pe litere numele şi prenumele, pentru ca Izzy să le scrie corect – Madeline Small. Apoi a tras aer în piept, şi-a pus o pereche de mănuşi de plastic şi încet, cu grijă, a desfăcut încuietoarea şi a deschis valiza. Peter s-a apropiat ca să facă poze, înainte ca lucrurile să fie scoase de acolo, lăsându-i pe Izzy şi pe Ethan unul lângă altul. Izzy a văzut cu coada ochiului că Ethan se uită la ea. Şi-a ţinut privirile drept înainte.
Peg a luat cu degete delicate şi pline de grijă fiecare lucru fragil şi casant din valiză, în timp ce Izzy le nota pe listă.
O Biblie cu trei fotografii presate înăuntru; o fotografie a unuibăieţel într-o cămaşă albă şi pantaloni negri, pe dosul căreia era scriscu creionul: „Charles – 1919”, o fotografie a unei fetiţe cu rochiţă creaţă
— 70 —
şi bonetă înflorată, pe spatele căreia era scris cu creionul: „Esther –
1921”, una a unei femei mai în vârstă, cu şorţ, stând pe o verandă, pespatele căreia era scris cu creionul: „Mama – Saratoga Cabin 1927”.
Patru tacâmuri de argint. Două căciuliţe de copil, tricotate, una cuşnur roz, una cu şnur albastru. Stare de conservare: parţial îngălbeniteşi cu pete. O pereche de cizmuliţe de copil cu broderie albă. Stare deconservare: bună.
Izzy aştepta ca Peg să continue, dar nu mai era altceva în valiză, nici haine sau cămăşi de noapte, nici scrisori sau alte obiecte personale.
— Asta-i tot, a spus Peg, cu ochi scânteietori.
A ridicat din umeri şi s-a uitat către Izzy, Peter şi Ethan.
— Cine ar aduce lucruşoare pentru copii într-un azil de nebuni? a întrebat Izzy.
— Nu ştiu, a spus Peg. Poate că erau încălţările şi bonetele copiilor ei. Poate că erau singurele lucruri de care-i păsa. Dar nu-nţelegi? De aceea facem asta! Încercăm să aflăm mai multe despre oamenii care au lăsat aceste valize în urma lor.
— Dar cum anume? a întrebat Ethan. Ce poţi afla dacă te uiţi în aceste valize?
— Sperăm să găsim ceva dosare medicale, a spus Peg. Acum sunt sigilate, dar vom alege cele mai interesante cazuri şi vom cere permisiunea Oficiului pentru Sănătate Mentală să ne lase să aflăm mai mult.
— Vrei fotografii individuale pentru fiecare obiect sau în grup? a întrebat Peter.
Peg se gândea, cu mâinile-n şolduri.
— Cred că depinde de cât de multe obiecte sunt în fiecare valiză.
În cazul acesteia, cred că le poţi fotografia împreună.
Ethan a scos o bucată de pânză neagră din sacul lui şi a întins-o în faţa valizei, apoi a fixat încă un trepied, pentru un al doilea reflector.
Peg i-a dat lui Izzy o pereche de mănuşi de plastic şi a rugat-o s-o ajute să rearanjeze căciuliţele, pozele şi tacâmurile de argint pe pânză. Recunoscătoare pentru mănuşi, Izzy a luat cu grijă obiectele fragile. Şi-ar fi dorit să aibă una dintre măştile de hârtie pe care le
— 71 —
purta Peg întotdeauna când restaura tablouri sau îndepărta praful de pe obiecte de artă vechi. Poate că era o prostie, dar nu voia să respire praful vechi de zeci de ani sau mirosul neplăcut emanat de interiorul valizei şi de hainele îngălbenite. Mirosul uscat, înţepător şi apropierea amară a morţii i-au adus în minte nişte morminte vechi şi dormitorul sigilat al părinţilor ei.
Cel puţin, în muzeu, antichităţile erau expuse pe piedestale sau în vitrine de sticlă. Nu le puteai atinge. Acum, era altfel. Ca un arheolog ajuns primul la o săpătură, acum ea mânuia lucruri care nu fuseseră
atinse de nicio altă fiinţă omenească, de zeci de ani. Ajuta la deshumarea unor secrete îngropate, venea în contact direct cu obiecte deţinute cândva de persoane care acum nu mai erau decât o grămadă de oase sub pământ. Ca să nu mai vorbim de faptul că
posesoarea acestor obiecte era nebună. Ştia că era o nebunie, dar vizualiza particule de praf ridicându-se din bonetele de copil şi din argintărie, plutind prin aer şi intrându-i în plămâni şi în sânge, declanşând o reacţie psihotică în lanţ, care, atunci când moleculele infestate îi ajungeau în creier, îi pecetluiau soarta – o lua pe urma mamei ei nebune. A simţit o mică ameţeală şi a încercat să nu tragă
prea mult aer în piept, în speranţa că ziua va trece mai repede şi ea va putea merge acasă să facă un duş.
Peg şi Izzy au terminat de aranjat obiectele, apoi Peter şi Ethan au făcut poze. Izzy şi Peg s-au tras înapoi, aşteptând ca Peter să le spună
dacă lucrurile trebuiau repoziţionate. Lucrau toţi patru, în tăcere, bibilind căciuliţele, argintăria, fotografiile şi Biblia, ca un grup de chirurgi şi surori medicale la o masă de operaţie. Odată ce Peg s-a declarat mulţumită de pozele lui Peter, ea şi Izzy au pus lucrurile înapoi în valiză, au închis capacul şi au trecut la următorul bagaj.
În timp ce operaţia s-a repetat pentru următoarele patru valize, Izzy şi-a conştientizat fiecare respiraţie şi mişcare; fiecare poziţie a mâinilor şi picioarelor ei. A simţit privirea lui Ethan, i-a simţit mirosul de colonie bărbătească, aroma lemnoasă, aţâţătoare, care-i reamintea că ei erau tineri şi mai aveau mult până la moarte. Voia să
stea lângă el, să-i inspire parfumul în locul duhorii de oase putrede care venea din valize. Uneori, îi atingea din întâmplare braţul sau îi stătea în drum, iar el îi zâmbea larg. Ea-l ignora şi privea în altă parte,
