— 72 —
nervoasă că se îmbujora. Ce anume avea băiatul ăsta de-o făcea să se simtă atât de vulnerabilă, nesigură şi expusă?
Fluturii din stomac îi aminteau de felul în care se simţea când stătea de vorbă cu asistentul social responsabil de cazul ei. Dar acum era diferit. Nu avea niciun sens. Ethan nu ştia nimic despre ea. Nu-i cunoştea trecutul, prezentul, încercările şi călătoriile, speranţele şi visurile. Şi nici nu i le va şti vreodată. Era un obraznic răsfăţat, exact ca prietena lui. Izzy nu voia să aibă de-a face cu el. Trebuia să-şi revină, în special pentru că mai aveau de studiat peste două sute de valize. Între a-l avea pe Ethan atât de aproape şi disconfortul de a manevra lucrurile personale ale unor oameni bolnavi mental, morţi de mult timp, ea avea gândurile incoerente şi răvăşite. Fiecare mişcare din jur îi capta toată concentrarea.
Valizele conţineau scrisori şi fotografii, argintărie şi Biblii, bretele şi ceasuri deşteptătoare, nasturi şi pantofi, batiste brodate şi vase pentru bărbierit, o statuetă, reprezentând un câine, şi o ceaşcă de ceai din porţelan, o pătură făcută în casă. Izzy a trecut fiecare obiect pe listă, clipind frecvent pentru că i se umezeau ochii. Nu se putea stăpâni să nu-şi imagineze părinţii şi soţii, şi copiii posesorilor valizelor, confuzi şi întristaţi în absenţa celor iubiţi, cu toate că, fizic, aceştia erau încă pe pământ. Cât de greu trebuie să le fi fost să se întrebe ce n-a mers, să stea treji, noapte de noapte, întrebându-se dacă ar fi putut face ceva. Se întreba dacă rudele iubite ale pacienţilor de la Willard fuseseră şocaţi de faptul că membri ai familiei lor înnebuniseră pe neaşteptate sau dacă nu ştiau că nebunia va veni în mod sigur. În ambele situaţii, gândul la vieţi întregi irosite –
aniversări de familie, Crăciunuri şi zile de naştere, iubiri şi poveşti de noapte-bună, căsătorii şi absolviri de liceu – din cauza unui scurtcircuit sau a unui haos inexplicabil din creierul unei persoane îi strângea inima. Nu era corect.
Până la prânz, inventariaseră cincisprezece valize şi Izzy începuse să-şi dea seama că proiectul va dura mai mult decât crezuse ea. În ritmul acesta, va petrece şase sau şapte zile lucrând alături de Ethan.
Dacă va cere să lucreze cu Harry, oare lumea îşi va da seama de ce? Şi totuşi, dacă era cinstită, trebuia să admită că gândul de a petrece mai mult timp împreună cu Ethan o făcea să simtă fluturi în stomac.
— 73 —
Faptul că era aşa de aproape de Ethan o făcea să se simtă ca şi cum n-ar fi dormit sau mâncat de zile bune. Îşi simţea picioarele moi şi capul ameţit. Era epuizant, enervant şi minunat, toate în acelaşi timp.
Ce naiba e-n neregulă cu mine? s-a întrebat ea, în gând.
Din fericire, când a venit vremea să facă o pauză, Peg a întrebat-o pe Izzy dacă voia să ia prânzul afară. Pregătise o cutie frigorifică cu sendvişuri şi puteau mânca la umbră, sub stejari, în terenul cu iarbă
de lângă parcare. Peter, Ethan şi ceilalţi băieţi urmau să meargă cu maşina până la cel mai apropiat McDonald’s să-şi cumpere burgeri şi milk shake-uri. Normal, Izzy ar fi vrut să meargă şi ea, pentru că masa în oraş era un lucru rar în casele de adopţie, chiar dacă era vorba de un fast-food. Dar de această dată se bucura că rămâne să aibă puţină
linişte şi pace, un pic de spaţiu şi timp departe de Ethan. Apoi a auzit-o pe Peg vorbind cu ceilalţi şi stomacul i s-a făcut ghem.
— Oh, nu! a spus Peg. Am destulă mâncare, pentru toată lumea.
Sendvişuri cu şuncă şi brânză, salată de macaroane, humus şi pâine cu fibre, chips-uri de cartofi, pepene roşu, ceai rece şi limonadă. Mai sunt şi nişte pături în plus şi scaune pliante în portbagajul maşinii.
Haideţi, va fi amuzant!
— Scuze, băieţi, a spus Harry, zâmbind. Soţia mea are pasiunea de a hrăni oamenii.
Peter şi ceilalţi bărbaţi au râs şi au fost de-acord să rămână. Apoi s-au îndreptat spre maşina lui Peg ca să dea jos scaunele. Peg s-a-ntors spre Izzy.
— Poţi să mă ajuţi cu mâncarea? a întrebat-o ea.
— Desigur, a spus Izzy, gemând pe dinăuntru.
Las-o pe Peg să aibă grijă de toată lumea, s-a gândit ea. Să
muncească alături de Ethan era una, dar acum trebuia să ia şi prânzulîmpreună cu el? Cu câteva minute înainte de pauză simţise că i se făcuse foame, stomacul îi chiorăia aşa de tare încât era sigură că-l auzise toată lumea. Acum, stomacul o necăjea cu un amestec straniu de bună dispoziţie şi groază.
S-au adunat toţi sub şirul de stejari cu trunchiuri groase. Bărbaţii desfăceau scaunele, Peg şi Izzy întindeau o pătură şi aşezau mâncarea pe o masă pliantă. Bărbaţii s-au aliniat şi Peg le-a turnat băuturi şi le-a pus salată de macaroane pe farfuriile de plastic, în timp ce Izzy a
— 74 —
scos sendvişurile din lada frigorifică şi a împărţit pungi cu chips-uri, ca aperitiv. Când l-a văzut pe Ethan următorul la rând, Izzy s-a concentrat asupra îndeletnicirii sale, sperând că el se va aşeza mai departe. I-a întins un sendviş, prefăcându-se ocupată să caute şi o pungă cu chips-uri, şi a simţit cum degetele lui le ating pe ale ei. La început, a ignorat faza. Apoi i-a întins o pungă cu chips-uri şi el i-a apucat mâna odată cu punga, zdrobind chips-urile între degetele lor.
Ea şi-a ridicat privirea.
— Oh, scuze, a spus el, zâmbind. Dacă nu te uiţi, nu vezi.
Ea a încercat să-şi tragă mâna, dar el nu i-a dat drumul.
— Mulţumesc pentru sendviş, a spus el, şi pentru chips-uri.
Ea şi-a dat ochii peste cap.
— Îmi laşi mâna? a întrebat ea.
— Îţi mulţumesc pentru zâmbetul tău.
— Ţii coada-n loc.
— Şi nu poţi spune „te rog, treci mai departe”? a spus el. Ea l-a ciupit de dosul mâinii.
— Te rog, treci mai departe, a spus ea, cu voce sarcastică. El i-a dat drumul la mână şi a oprit chips-urile pentru el.
— Ce-ar fi să spui „cu plăcere”? a spus el.
Izzy l-a ignorat şi i-a zâmbit următorului bărbat la rând.
— De ce lui îi zâmbeşti şi mie nu? a întrebat Ethan. Izzy i-a zâmbit forţat, ca să scape de el.
— E mai bine, a continuat el. Acum, pot mânca liniştit.
După ce Ethan a plecat, Izzy a oftat şi a încercat să se concentreze asupra celorlalţi bărbaţi aşezaţi la rând, dar inima îi bătea tare. Nu mai întâlnise niciodată un om atât de arogant! Nu-i venea să creadă
