le salvez viaţa.
S-a auzit vorbind şi s-a făcut ghem. Ca de obicei, gura ei o lua înaintea creierului. Poate că era încă ameţită din cauza tăieturii la deget.
— La fel şi eu, a spus Ethan. Anul trecut, labradorul meu galben a fost lovit de o maşină, iar eu am plâns încontinuu mai multe zile. N-am putut nici măcar să mă duc la şcoală. A fost destul de penibil.
— Dar nu te deranjează să lucrezi la urgenţă? Să vezi oameni în suferinţă?
— E diferit.
— Prin ce e diferit? a întrebat ea.
El a ridicat din umeri.
— Nu ştiu. Pur şi simplu, este. Animalele sunt nevinovate.
Oamenii sunt… ei… oamenii nu sunt inocenţi. Animalele sunt mai bune decât oamenii.
Izzy a privit în jos, la creştetul capului lui cu păr negru ca pana corbului, la umerii lui laţi, la gâtul bronzat şi a uitat cu totul de
— 81 —
degetul ei sângerând. El a aplicat o bucată groasă de tifon în jurul degetului şi a scos leucoplastul, cu mişcări lente şi blânde. Oare existau o inimă şi un creier în spatele bravurii şi muşchilor? Sau era doar un alt tertip de-al lui? S-a gândit la modul superpoliticos în care i se adresase lui Peg – doamna Barrows –, amintindu-şi că toţi adolescenţii pe care-i cunoscuse şi care erau curtenitori cu adulţii, de obicei, nu erau buni de nimic. Manierele lui politicoase nu-i miroseau deloc a bine. Şi totuşi, cumva, simţea că în acel moment, pentru prima dată, îl vedea pe adevăratul Ethan.
— Cum îl chema pe câinele tău? a întrebat ea.
— Lucy, a răspuns el. Era fetiţă.
— Îmi pare rău de Lucy, a spus ea.
— Mulţumesc. Părinţii mi-au cumpărat un alt câine anul trecut, un alt labrador galben. O cheamă Lucy Doi.
A înfăşurat două bucăţi de leucoplast în jurul tifonului, apoi i-a zâmbit cu ochii lui albaştri ca oceanul, adânci ca marea. Când a realizat că se uita fix la el, s-a ridicat repede, aproape dărâmându-l. El s-a prins cu mâna de uşă.
Chiar atunci, Harry şi Peter au apărut la maşină cu lada frigorifică
şi cu scaunele în mâini.
— Văd că te-a pus deja la pământ, a spus Harry, râzând.
Ethan a închis trusa de prim ajutor şi s-a ridicat.
— M-am dezechilibrat, a spus el, înroşindu-se.
— Bineînţeles, a spus Peter, zâmbind. Vrei să deschizi portbagajul?
În timp ce Ethan îi ajuta pe bărbaţi să încarce scaunele în maşină, Izzy a luat trusa de prim ajutor şi a pornit spre depozit. A privit peste umăr şi l-a văzut pe Ethan ridicând o stivă de scaune, în timp ce o privea îndepărtându-se.
În depozit, următoarea valiză pe care a deschis-o Peg aparţinea unui bărbat pe nume Lawrence Lawrence. În timp ce Peg dicta conţinutul sacului deteriorat de piele – o pereche de pantofi bărbăteşti negri, o pereche de bretele elastice cu nasturi albi, un vas pentru bărbierit albastru cu alb, un pămătuf din păr de porc galben şi fragil –
Izzy era recunoscătoare că trebuia să-şi ţină privirile aţintite în caiet.
Se concentra asupra scrisului, încercând să nu se gândească la Ethan.
Când a venit timpul să aranjeze conţinutul valizei pentru fotografie,
— 82 —
Ethan a luat una dintre mănuşile de plastic ale lui Izzy, oferindu-se să
o ajute să şi-o pună peste degetul rănit.
Ea a simţit că i se aprind obrajii, a luat mănuşile şi a spus:
— Mulţumesc, pot şi singură.
După ce a terminat s-o ajute pe Peg să rearanjeze conţinutul valizei, şi-a scos mănuşile şi le-a pus jos. Ethan le-a ridicat şi le-a băgat în buzunar. Următoarea dată când a avut nevoie de mănuşi, a trebuit să i le ceară lui. Când l-a văzut culegându-le de jos din nou, şi-a luat o pereche nouă.
În următoarele trei ore, au mai inspectat zece valize. Una conţinea tăieturi dintr-un ziar din Filipine, o poză de clasă de la Bryant Preparatory Academy din Salt Lake, Amintirile mele de şcoală din America şi o uniformă veche de marinar, completată cu un chipiu marinăresc de lână. Izzy a răsfoit cărţulia. Un capitol spunea: La Walbash Public School, am studiat următoarele: Engleză, Gramatică, Aritmetică, Geografie, Igienă, Muzică, Scriere şi Dulgherie. Aici am căpătat câteva cunoştinţe despre lucrările lui Henry W. Longfellow. Cu mine, eram cinci studenţi din Orient. Ultima pagină a cărţuliei se încheia cu o propoziţie neterminată. Habar nu am când îmi voi recăpăta libertatea. Doresc să scriu…
— Mă întreb dacă acesta a fost tatăl lui, a spus Peg, ridicând o tăietură de ziar pe care era poza unui bărbat asiatic cu figură severă.
Poate era bancher sau politician, sau ceva de genul ăsta.
Izzy s-a uitat la una dintre numeroasele poze din valiză. În ea, un bărbat asiatic cu figură frumoasă, calm şi studios, ţinea în mână o carte. Pe dosul fotografiei era scris cu creionul numele Roberto Torres. Nu-şi putea imagina călătoria lungă, complicată pe care o făcuse el din Filipine, pentru a-şi încheia viaţa într-un azil de nebuni din statul New York.
O altă valiză conţinea o Biblie, icoane pe hârtie, cărţi de cântece religioase, o carte de rugăciuni şi o scrisoare de la o călugăriţă către un episcop. Într-o servietă veche de doctor, făcută din imitaţie de piele de aligator, erau o diplomă de infirmieră şi un set de ceşcuţe de ceai cu farfuriuţele aferente ambalate cu grijă. Un cufăr mare conţinea oale şi cratiţe, o lampă, un set de vase din sticlă verde Depression, o pereche de patine.
— 83 —
