— Din tot felul de motive, a spus domnul Glen. Fac tuberculoză, febră tifoidă, holeră sau mor de bătrâneţe.
— Îmbătrânesc? a spus Clara.
— Bineînţeles, a spus domnul Glen. Unii pacienţi stau zeci de ani la Willard.
— Nu e cazul să vorbim despre astfel de lucruri, domnule Glen, a intervenit sora May, cu voce severă.
Clara şi-a înghiţit nodul din gât şi şi-a tras pătura peste umeri.
După ce-au trecut peste o cale ferată luminată cu felinare cu ulei unde vreo zece bărbaţi împingeau un vagon plin cu cărbune spre o centrală electrică, Clara a văzut în depărtare siluetele întunecate ale unor clădiri imense lipite de o structură centrală enormă, care arăta ca un conac cu patru etaje. Pe măsură ce se apropiau de clădiri, pe ferestrele înalte, fără draperii, a văzut lumină, siluete care se mişcau, mergeau, se aplecau sau stăteau nemişcate lângă geam. Ferestrele aveau grilaje.
Chiar atunci, domnul Glen a început să fluiere „Someone to Watch Over Me” şi Clarei i s-a strâns inima-n piept şi i-a luat gâtul foc. Când sora May a început să fredoneze şi ea, Clarei i-a venit să urle.
Aleseseră cu bună ştiinţă acest cântec? Era acesta primul pas dinplanul lor de a o duce la nebunie? Şi-a înfipt unghiile-n palmă, sigură
că de fapt doarme şi că suferinţa va dispărea când se va trezi. Dar acesta nu era un coşmar. Era viaţă adevărată, era viaţa ei. Curând, va fi dincolo de acele ferestre, privind afară, cu nimeni care să aibă grijă
de ea alături. Dorul de casă a copleşit-o aşa de intens încât a fost cât pe ce să ţipe.
Pe fereastra maşinii vedea clădiri cu trei etaje care se întindeau nesfârşit, aripi masive după aripi masive, unite la colţuri, ca nişte pasaje ce duceau spre clădirea centrală. A încercat să-şi imagineze câte suflete sufereau după zidurile de cărămidă ale clădirilor Willard.
După numărul clădirilor şi ferestrelor, pacienţii erau numeroşi.
— 91 —
Spasmul datorat panicii care-i strâmtase beregata mai devreme s-a transformat într-un vârtej dureros în stomac.
Maşina sălta pe drumul accidentat, apoi a luat-o la stânga prin faţa clădirii colosale. Pe fereastra maşinii, spre dreapta, terenul cobora uşor. Dar era prea întuneric ca să vadă mai multe. În depărtare, un front de nori joşi se cuibăreau într-o vale adâncă, apoi terenul era din nou înalt. Apoi a văzut lumini care se reflectau în vale şi şi-a dat seama că acolo era o pânză de apă.
Domnul Glen a oprit maşina în faţa clădirii mamut victoriene, din cărămidă. Era clădirea principală, cu numeroase aripi care duceau în toate părţile. O scară dublă se curba spre uşa din faţă şi în spatele ferestrelor
strălucea
lumina
electrică.
Una
dintre
uşile
supradimensionate s-a deschis şi a apărut un bărbat în costum negru.
Domnul Glen a oprit maşina şi a coborât.
— Aşteaptă-mă să vin să te iau, i-a spus sora May Clarei.
Clara şi-a înghiţit amăreala provocată de frică; mâinile şi picioarele îi tremurau. Broboane de sudoare i s-au ivit deasupra buzei de sus. În ciuda faptului că a simţit că ia foc brusc, şi-a închis toţi nasturii la haină, întărindu-şi singurul strat protector pe care-l avea la îndemână. Domnul Glen a scos bagajul Clarei din portbagaj, apoi a deschis portiera din spate. A apărut şi sora May şi Clara a coborât din vehicul, cu ochii aţintiţi asupra clădirii masive din faţa ei. Deasupra porticului de piatră erau săpate în marmură cuvintele: „Chapin Hall”.
Privind în sus la ferestrele tip catedrală, la lucarnele podului, la coşurile de fum masive şi la cupola cât trei etaje, Clarei i s-a uscat gura. Era un castel, o fortăreaţă, o închisoare din care nu puteai fugi.
Iar ea era condusă înăuntru.
Bărbatul de la intrare a coborât treptele de piatră, ţinându-se de balustrada curbată, şi i-a întâmpinat la capătul trotuarului.
— Cum a fost drumul? l-a întrebat el pe domnul Glen.
A salutat-o dând din cap pe sora May, apoi a măsurat-o cu privirea pe Clara, de sus până jos, cu mâinile la spate. Era un bărbat scund, slab, cu cioc bine îngrijit şi potrivit şi cu sprâncene joase. Avea părul lins dat pe spate de pe faţa lui bronzată. Costumul bleumarin i se potrivea ca o mănuşă, gulerul înalt era de un alb fantomatic, iar în pantofii de piele lustruiţi se reflecta lumina de la lampa cu gaz de pe
— 92 —
terasă.
— La început drumurile au fost proaste, dar apoi am ieşit din zona cu vreme rea, a răspuns domnul Glen.
— Bine, bine, a făcut bărbatul. Şi aceasta trebuie să fie Clara?
— Aceasta este Clara Elizabeth Cartwright, doctore Roach, a spus sora May. Are optsprezece ani şi se află într-o stare fizică bună.
— Nu-i nevoie de izolare?
— Dr. Thorn ne-a asigurat că nu a fost bolnavă, a spus sora May, cu ochii fixaţi asupra doctorului, ca şi cum ar fi aşteptat un semn.
— V-a creat vreo problemă? l-a întrebat dr. Roach pe domnul Glen, ignorând privirea surorii medicale.
— Nu, domnule, a răspuns domnul Glen. A fost tăcută ca un şoricel.
