Ultima valiză a zilei era un cufăr de voiaj masiv, acoperit cu etichete sub formă de ilustrate; pe una era un vapor transoceanic cu cuvintele „Cunard-Boston to Europe”, scrise cu roşu, pe alta, era scris cu litere groase „Franţa” de-a curmezişul unui Turn Eiffel roz, şi mai multe etichete proveneau din Zürich, Italia, Maine, Cairo, Londra şi Bremerhaven. Peg, Izzy, Ethan şi Peter s-au adunat în jurul cufărului, fiecare pierdut în gândurile sale în timp ce examinau căptuşeala din lemn de tec, ranforsările din aramă şi etichetele decolorate. Era cea mai mare dintre toate valizele, un monolit printre o mulţime de bagaje de dimensiuni normale.
Izzy a încercat să şi-l imagineze pe posesorul cufărului de voiaj pe mare. Un bărbat în vârstă, poate scriitor sau profesor, călătorind prin lume în căutare de cunoştinţe la prima mână despre culturi indigene şi obiceiuri tradiţionale. Poate că era om de ştiinţă sau arheolog, care, după ce a explorat morminte egiptene şi ruine antice, a dat piept cu ravagiile bătrâneţii şi şi-a pierdut minţile din cauza demenţei sau a bolii Alzheimer. Cumva, a ajuns la Willard şi nu a avut o familie care să-l susţină.
După ce Peter a făcut cufărului fotografii din toate unghiurile, el şi Ethan l-au ridicat la verticală. Când Peg a citit numele de pe mâner, Izzy a fost surprinsă. Posesorul cufărului de voiaj era o femeie – Clara Elizabeth Cartwright. Izzy a scris numele, în timp ce Peg a deblocat încuietoarea de aramă şi a tras cu zgomot zăvorul. Peg a tras adânc aer în piept şi a ridicat capacul. Când au văzut ce era înăuntru, Peg şi Izzy au rămas fără aer. Peter a început să facă poze.
Din sertare cu modele scoţiene şi mânere din piele se iveau pene şi panglici de mătase, perle şi cămăşi pastelate, partituri pe foi volante şi fotografii vechi în rame de scoici. De o bară, atârnau bluze şifonate, fuste plisate, rochii cu mărgele, ciorapi de mătase, o jachetă tricotată
cu funde de satin şi o rochie de seară cu corsaj auriu. Înghesuite într-un colţ al valizei erau două pălării-castron decolorate de femeie, o poşetă cu perle, câteva cărţi şi o pereche de pantofi cu tocuri înalte.
În mijlocul ei, erau îngrămădite în neorânduială multe scrisori nedeschise.
— Vom avea nevoie de mai mult spaţiu ca să aranjăm toate astea, a spus Peg, cu voce ascuţită din cauza emoţiei. Ethan, te duci tu să-l
— 84 —
rogi pe Harry să mai aducă o masă?
Ethan s-a conformat. În câteva minute, el şi Harry au pus o masă
mare lângă cufărul de voiaj.
— Am mai găsit nişte haine negre în cufăr, a spus Ethan, ieşind.
— Mai adu o rolă de film când te-ntorci, a strigat Peter.
În timp ce Ethan a ieşit ca să mai aducă haine din cufăr şi o rolă
nouă de film, Peter a profitat de ocazie să se ducă la toaletă. Peg a început să deschidă sertarele, iar Izzy să scrie lista obiectelor. Un exemplar din Marele Gatsby, de F. Scott Fitzgerald – stare de conservare excelentă. Un exemplar din Amantul Doamnei Chatterley, de D.H. Lawrence – stare de conservare excelentă. Un dosar plin cu partituri. Cărţi poştale din Germania, Spania şi Franţa – stare de conservare bună. Un boa din pene roz. Trei coliere de perle. Patru brăţări din argint cu pietre semipreţioase. O fotografie alb-negru a unei tinere într-o rochie cu valoare, aşezată la o masă rotundă, iar în spatele scaunului ei, trei fetişcane zâmbitoare – pe dosul fotografiei era scris cu negru: „A 18-a zi de naştere – Cotton Club”. O altă fotografie a aceleiaşi tinere şi a unui tânăr în smoking cu guler înalt, pe dosul căreia era scris cu negru: „Eu şi Bruno – iulie 1929”. O fotografie a aceleiaşi femei cu un bărbat mai în vârstă, cu pălărie cu boruri largi şi haină de lână, şi o femeie mai în vârstă, cu haină de blană şi pălărie cu pene, pe dosul căreia era scris cu negru: „Mama şi tata – Crăciun 1928”.
Un jurnal cu coperte de piele verde, stare de conservare bună.
În fiecare fotografie, strălucea tânăra Clara, cu părul scurt cârlionţat desfăcut sau strâns sub o pălărie-clopot. Era frumoasă ca o stea de cinema, cu ochi mari, rotunzi, cu gene lungi, pomeţi înalţi şi buze cărnoase. În fotografia Clarei cu părinţii ei, gura tatălui era cu colţurile în jos, sub mustaţa groasă (pe oală). Mama Clarei era o femeie cu faţa mică, supărată, cu privirile îndreptate spre dreapta, de parcă ar fi plănuit să fugă imediat după ce-şi termina fotograful treaba. Păreau nefericiţi.
Când Peg a început să organizeze conţinutul cufărului de voiaj, Izzy a luat în mână o fotografie a Clarei şi a lui Bruno, pentru a o studia mai în detaliu. Bruno avea părul negru, maxilarul inferior era lat şi pătrat, iar pielea fără cusur. O ţinea pe Clara de talie, era uşor întors spre ea, de parcă voia s-o sărute pe obraz. Clara se uita la
— 85 —
aparatul de fotografiat, cu ochii calzi şi cu un zâmbet reţinut. Izzy se uita la poză, gândindu-se dacă vreunul dintre ei simţea cumva că
vieţile lor nu vor fi cum sperau. Dacă ar fi dat cineva peste această
fotografie altundeva decât în podul unui azil de nebuni, i-ar fi fost uşor să şi-i imagineze căsătoriţi, cu o ceremonie somptuoasă, purtaţi de o limuzină neagră spre o casă mare, plină de glasuri de copii minunaţi. Ar fi fost uşor să-ţi imaginezi că îmbătrâniseră împreună şi muriseră fericiţi, după o viaţă normală şi împlinită.
Când Izzy se uita la chipul fericit al Clarei, simţea un gol în inimă
din cauza tristeţii. Se gândise vreodată Clara că-şi va pierde minţile?
Se gândise că viaţa ei va lua o întorsătură aşa de urâtă? Izzy s-a uitat la imaginea lui Bruno, făcându-i-se pielea ca de găină pe braţe. Şi cu el ce se-ntâmplase? Îi trecuse prin minte că se îndrăgostise de o nebună? Să sperăm că el ieşise din relaţie nevătămat.
Când Peg a strâns scrisorile şi a căutat printre ele, cu capul aplecat, Izzy a simţit ceva urât şi întunecat răsucindu-i-se în stomac. Nu la asta se aşteptase când acceptase să dea ajutor la inventariere.
Oriunde se uita găsea un amănunt ce-i amintea de turnura nebănuită
pe care o luase propria ei viaţă. Acum, grămada de scrisori nedesfăcute îi aducea aminte de mapa de plastic ascunsă în fundul sertarului de la măsuţa ei de toaletă, cu buzunarele pline de scrisori, felicitări pentru aniversarea zilei de naştere sau pentru Crăciun –
scrisori de la mama ei pe care, până în ziua aceea, refuzase să le citească.
Îi spusese asistentului social că refuza să citească scrisorile, pentru că o ura pe mama ei. Dar asta era o minciună. Indiferent cât de furioasă fusese pe mama ei, indiferent cât de rău îi părea pentru ea sau cât de mult se temea să nu ajungă ca ea, nu o ura. Dacă era să fie sinceră, îi lipsea mama ei la fel de mult ca tatăl ei, dacă nu cumva chiar mai mult. Îşi amintea de mama ei făcând fursecuri, în bucătăria lor însorită, plantând panseluţe pe terasa din faţa casei, împletindu-i părul cu funde roz. Femeia pe care Izzy o iubea şi căreia îi simţea lipsa nu era femeia nebună care-i împuşcase tatăl. Ceva se sucise în creierul mamei ei şi devenise altcineva. Era singura explicaţie de bun-simţ. Gândul că mama ei îşi pierduse minţile era terifiant, dar nu-i umplea inima cu ură. Doar cu tristeţe şi teamă. Prefera să creadă că
— 86 —
mama ei nu avusese de ales în această privinţă.
Asistentul social ar crede că Izzy a înnebunit dacă ea i-ar spune adevărul – că nu voia să citească scrisorile pentru că se temea că
plicurile erau, cumva, infestate. Dacă scrisorile erau pline de rătăcirile nebuneşti ale unei femei cu minţile pierdute? Dacă vorbele mamei ei ar influenţa-o într-un fel, ducând-o spre hotarul lunecării spre nebunie? Cel mai simplu lucru, cel mai uşor mod de a pune un picior înaintea celuilalt şi de a încerca să meargă mai departe era să
pretindă că scrisorile nu existau. Desigur, luase cu ea mapa cu scrisori de la o casă de adopţie la alta, adăugându-le pe cele mai noi care continuau să sosească. Dar ajunsese să reacţioneze la ele la fel cum reacţiona la fotografia înrămată a tatălui ei, pe care o păstra în compartimentul cu fermoar al valizei. Scrisorile şi fotografia erau simple obiecte aflate în posesia ei, la fel ca lenjeria intimă sau o pereche de jeanşi, toate lucruri fără valoare, chiar dacă erau mica ei avere.
Dar între scrisorile Clarei şi ale lui Izzy era o deosebire majoră.
Plicurile găsite în cufărul Clarei nu aveau timbre şi ştampile, pentru că nu fuseseră puse la poştă.
— Toate au acelaşi destinatar, a spus Peg, uitându-se la ultimul plic.
— Bruno? a întrebat Izzy.
Peg a ridicat din sprâncene.
