"Ce a lăsat în urmă ei" de Ellen Marie Wiseman🌄🌄

— Da! Bruno Moretti! De unde ştii?

Izzy i-a arătat paza cu Bruno şi Clara. Peg s-a uitat la fotografie cu ochii mijiţi.

— Oh, Doamne! a făcut ea. Ce cuplu frumos!

— Mă întreb ce s-a-ntâmplat, a spus Izzy, uitându-se la fotografie din nou. Arată aşa de normal. Şi de fericiţi.

Peg a ridicat din umeri.

— Să sperăm că ne vom da seama.

— Poate ne va spune ceva ăsta, a spus Izzy, întinzându-se să ia jurnalul.

Coperta din piele verde era stampată cu flori de crin, iar cotorul era negru. A deschis jurnalul şi a început să citească cu voce tare.

„Ianuarie 1925. Dragă Jurnalule, Acum sunt în Elveţia. Mama mi-a

— 87 —

cumpărat acest jurnal de la un magazin de suvenire din Engleberg.

Mi-ar plăcea să trăiesc aici. William şi cu mine ne distrăm minunat, explorând împrejurimile. Îmi plac mult munţii şi cabanele. Mama şi tata par şi ei fericiţi aici. Dar mâine trebuie să plecăm acasă.”

Izzy s-a oprit din citit şi a dat la ultima pagină. A trecut peste paragrafele lungi şi a citat ultima propoziţie. „Tata mă trimite la Willard. Mă întreb dacă ar trebui să-mi fie frică.” Izzy s-a uitat la Peg, încercând să înghită nodul ce i se forma în gât. Ce catastrofă i se întâmplase acestei tinere de aterizase într-un loc ca Willard? Dacă nu a existat o întâmplare teribilă, atunci ce problemă fundamentală, inexplicabilă a făcut-o s-o ia razna? De ce propriul ei tată a trimis-o la azil? Fusese oare normală acum şi nebună peste o clipă? I se întâmplase ceva ei sau lui Bruno? Oare Clara îşi împuşcase iubitul, într-un acces de nebunie sau o criză de gelozie?

Chiar atunci, Ethan şi Peter au revenit cu altă pânză neagră şi cu o rolă de film nouă în mâini. Izzy a pus jos jurnalul şi s-a întors la aranjarea fotografiilor şi cărţilor poştale, încercând să-şi ascundă

ochii înlăcrimaţi. A înjurat pentru sine când nasul a început să-i curgă şi l-a suflat, sperând că nu a observat nimeni nimic. Când s-a uitat la Ethan, el o privea, încruntat.

— 88 —

Capitolul 6

Clara

Pe bancheta din spate a maşinii, Clara se sprijinea de portieră şi privea pe fereastră, cu picioarele învelite în pătura de la sora Yott.

Soarele la asfinţit lumina norii din ce în ce mai subţiri, umplând cerul cu umbre uşoare roz-albăstrui. Clădirile şi copacii îndepărtaţi se-ntunecau din ce în ce mai mult, profilându-se pe cerul în culori pastelate. Era momentul unic al zilei în care Clara îşi imagina că poţi vedea raiul şi iadul pe pământ, lumină şi tenebre, bine şi rău.

Pământul şi tot ce era pe el deveneau negre în aceste câteva ultime minute cu lumină de la soare, ca şi cum răul punea stăpânire peste lume pentru scurt timp, înainte ca stelele şi luna să vină să aprindă

cerul nopţii şi să amintească tuturor că în univers exista cu adevărat lumină şi bunătate, speranţă şi rai. Acum, când lumea era pe punctul de a fi învăluită în întuneric total, Clara îşi imagina că domnul Glen va continua să conducă la nesfârşit, până când vor fi cu toţii înghiţiţi de noapte. A cercetat cu privirile cerul în căutarea primei stele şi a suspinat de uşurare când a zărit o lumină pâlpâitoare deasupra ramurilor desfrunzite ale unui copac întunecat.

După şase ore de tăcere în maşină, domnul Glen a anunţat, în sfârşit, că au ajuns pe domeniul Azilului Willard. Sora May stătea ţeapănă ca o scândură lângă Clara, cu mâinile în poală şi faţa ciupită

de vărsat îndreptată fix în faţă. În urmă cu trei ore, după ce părăsiseră

Azilul Long Island, Clara îl rugase pe domnul Glen să oprească la o benzinărie pentru că avea nevoie să meargă la toaletă. Pentru o clipă

sperase că va putea fugi, poate pe uşa din spate a restaurantului sau pe fereastra de la cabina doamnelor. Dar sora n-a scăpat-o din ochi, ajungând să intre după ea în toaleta benzinăriei, stând ţeapănă şi tăcută în timp ce Clara se uşura.

Când se spăla pe mâini, Clara s-a uitat chiar în jur, în speranţa că

va găsi ceva cu care s-o lovească pe sora May în cap. Dar singurul lucru pe care l-a putut găsi a fost un coş de gunoi de răchită. Era prea uşor pentru a răni pe cineva. În plus, Clara nu era sigură că era în

— 89 —

stare să pocnească o femeie, chiar dacă aşa s-ar fi salvat pe ea însăşi.

Când s-a văzut în oglinda de la toaletă, cea care o privea de acolo era o străină. Până în acel moment, în care şi-a văzut trăsăturile căzute ale feţei şi părul răvăşit, se părea că lucrurile din ultimele ore i se întâmplaseră altei persoane. Se simţea detaşată, sigură că totul se va sfârşi, ca un coşmar sau o glumă proastă. Cineva sau ceva o va salva, era sigură de-asta. La urma urmelor, ea era Clara Elizabeth Cartwright, fiica singurei moştenitoare a Bridge Bros. Deţinea Clothing Emporium şi Swift Bank. Îi plăcea guma de mestecat Teaberry, câinii dalmaţieni, rujul cu aromă de cireşe şi să danseze charleston. Oamenilor ca ea nu li se întâmplă asemenea nenorociri.

Dar când şi-a văzut ochii goi şi pielea palidă, şi-a dat seama că i se întâmplase chiar ei. Cumva ajunsese să fie aruncată într-un azil. Asta era întorsătura pe care o luase viaţa ei. Acum îi era imposibil să-şi imagineze că buzele astea erau aceleaşi buze pe care le săruta Bruno, că obrajii ăştia erau aceiaşi pe care el îi mângâia cu atâta drag. Se întreba ce vedeau medicii şi asistentele când se uitau la ea.

După oprirea la staţia de benzină, au mers în linişte, cu excepţia momentelor în care domnul Glen fluiera vreo melodie de jazz sau de cabaret. Ploaia lovea ritmic în capota de metal şi vântul vâjâia prin toate încheieturile maşinii, ca nişte spirite furioase de pe câmpurile pustii disperate să intre.

Acum, ploaia se oprise şi era încă destulă lumină pentru a se zări mai multe hambare, livezi şi culturi agricole. Aici, terenul era gol şi Clara vedea şiruri de tulpini maronii de porumb şi de grâu galben secerate, ca o broderie în sol. Lângă hambare, nişte porci şi vaci hrănite în ţarcuri şi o herghelie mică de cai păştea pe o pajişte împrejmuită cu gard. Mai departe de-a lungul drumului, erau coteţe pentru pui, o potcovărie şi câteva clădiri industriale. A tresărit când domnul Glen a început să vorbească, pe neaşteptate.

— Azilul Willard a fost deschis în 1869 şi a crescut până la dimensiunea unui sat, a spus el. Pacienţii lucrează la fermă şi la calea ferată, iar brutăria şi bucătăriile noastre furnizează cea mai mare parte din mâncarea pentru internaţi şi personal. Avem propria livadă

de pomi şi propriile culturi agricole, iar atelierele noastre produc haine, pantofi, chiar şi coşciuge de pin pentru a-i îngropa în cimitirul

— 90 —

Willard pe pacienţii decedaţi.

Clara s-a înfiorat. Nu-şi imaginase deloc că erau oameni care mureau la Willard. Crezuse doar că primesc ajutor şi sunt apoi trimişi acasă. De ce ar avea nevoie un azil de nebuni de cimitir?

— De ce mor pacienţii? a întrebat ea cu voce mică.