îndepărtat pe femei, alungându-le de lângă Clara. Sora May s-a dat înapoi să privească, cu un zâmbet de satisfacţie pe buze.
— Lăsaţi-o-n pace! a strigat sora Trench înspre paciente. Luaţi-vă
tăvile şi duceţi-vă la mesele voastre! Acum! Altfel vă duc la izolare!
Cele mai multe dintre femei au făcut ce li s-a spus. Una a căzut pe podea, urlând şi ţinându-se cu mâinile de cap. Doi infirmieri au strigat la ea să se ridice în picioare şi au târât-o afară din sala de mese. Sora Trench s-a uitat la sora May cu săgeţi în privire.
— Îţi voi face raport pentru asta, a spus ea.
Sora May a ridicat din umeri.
— Încă un lucru, a spus ea. Mă întrebam şi eu aşa. Oare dr. Roach îşi dă seama că nu eşti în stare să-ţi controlezi pacientele?
— Lucrez cu dr. Roach de peste cincisprezece ani, a spus sora Trench printre dinţi. Şi voi continua să lucrez mult timp după ce tu vei pleca.
Sora May şi-a dat ochii peste cap şi a ieşit din sala de mese. Sora Trench a luat-o pe Clara de braţ şi a dus-o la tejghea pentru a-şi lua micul dejun.
— Indiferent dacă ce spune ea e adevărat sau tu te-ai prefăcut numai, mai bine-ţi ţii gura. Dacă spui cuiva, nu rezolvi nimic.
Doctorilor nu le va păsa şi celelalte paciente te vor sfâşia, i-a spus ea încet.
A lăsat-o pe Clara la rând şi a plecat. În celălalt capăt al sălii începea să se formeze un alt şir de paciente. Clara a luat o tavă de pe tejghea şi a încercat să-şi recapete suflul, deşi inima îi bubuia în piept. Pe tavă erau o carafă greoaie, plină cu ceva ce semăna a ceai slab, şi o farfurie cu patru prune uscate şi o felie tare de pâine. A dus tava la masă şi găsit un loc liber. Imediat ce s-a aşezat, femeia de lângă ea i-a luat pâinea de pe farfurie. Clara s-a aplecat peste farfurie şi şi-a luat ceaiul cu mâini tremurânde. Nu-i era foame, dar ştia că
trebuia să mănânce şi să bea pentru copilul ei. A luat o sorbitură. Era aproape rece şi mirosea a urină. Cu toate acestea, l-a înghiţit. Prunele uscate erau tari ca talpa de pantof şi cu greu s-a stăpânit să nu vomite când şi le-a băgat în gură.
Infirmierii se plimbau prin sala de mese, spunându-le femeilor să
se grăbească, pentru ca să se poată aşeza următorul grup. La capătul
— 119 —
mesei, stătea femeia cu păpuşă, uitându-se fix şi ţipând în timp ce o trăgea pe altă femeie de mână şi de păr. Aceasta din urmă a plesnit-o peste braţe, încercând să scape de ea. Infirmierii s-au grăbit spre ele ca să le despartă.
— Fetiţei mele îi e foame! a strigat femeia, înhăţând bucata de pâine de pe tava celeilalte femei. N-o auzi cum plânge? Are nevoie de mâncare!
Un infirmier a înhăţat-o de subsuori pe femeia care ţipa şi a tras-o de la masă. Celălalt infirmier a plesnit-o peste faţă, i-a luat păpuşa şi a aruncat-o cât colo, în celălalt colţ al încăperii. Femeia a scos un urlet şi a alergat după ea, cu chipul schimonosit de suferinţă. A căzut în genunchi şi şi-a ridicat păpuşa de pe podea, legănând-o în braţe şi plângând. Infirmierii au ridicat-o şi au condus-o înapoi la masă, cu feţele impasibile. Femeia s-a aşezat şi a început să cânte un cântec de leagăn, legănând păpuşa, cu părul slinos peste faţă. Celelalte s-au întors la mâncare.
Clara s-a uitat la ultima prună uscată de pe farfurie, în timp ce i se făcea din ce în ce mai rău. S-a gândit să-i dea pruna femeii cu păpuşa, apoi a luat-o de pe farfurie şi a băgat-o-n gură, încercând să nu vomite în timp ce o mesteca, şi a înghiţit-o.
— 120 —
Capitolul 9
Izzy
Luni după-amiază, jurnalul Clarei stătea încă pe raftul de sus al dulapului lui Izzy, deasupra cărţilor ei de matematică şi de engleză.
Din nefericire, jurnalul nu-i oferise niciun răspuns. În schimb, o lăsase şi mai nelămurită. Imaginea vieţii din anii 1920 era fascinantă şi cuvintele Clarei semănau cu ale oricărei tinere normale aflate în perioada confuză şi frustrantă a trecerii spre maturitate. Dar nimic nu dovedea că tânăra Clara îşi pierduse minţile. Nimic, nimic. Cu excepţia unei educaţii prea stricte şi a durerii că-şi pierduse fratele, Clara părea destinată unui viitor strălucit. Până când l-a întâlnit pe Bruno. Atunci lucrurile s-au schimbat.
E posibil ca teama Clarei de a nu putea să fie cu omul pe care-l iubea să se fi transformat într-un fel de boală mentală? Oare educaţia ei strictă i-a provocat o stare de sensibilitate nervoasă, paranoică sau maniacală? Nu, asta nu părea adevărat. Jurnalul Clarei era jurnalul unei tinere bine ancorate în realitate. Izzy ştia că, pe-atunci, doctorii nu înţelegeau pe de-a-ntregul depresia sau pe femeile cu comportament depresiv, dar nici ea nu înţelegea gestul tatălui Clarei de a o alunga de-acasă, pentru că era îndrăgostită de un bărbat dintr-o clasă inferioară. Încă şi mai incredibil era faptul că mama Clarei fusese de-acord cu decizia soţului ei! Întâmplarea, în întregul ei, era inimaginabilă. Acum, povestea Clarei o bântuia. Mai mult ca oricând, voia să afle ce i s-a-ntâmplat după ce a ajuns la Willard.
În pauza scurtă dintre ora a opta şi a noua, Izzy stătea la dulapul ei, muşcându-şi buza şi întrebându-se de ce Ethan nu luase încă
jurnalul. Era la şcoală; îl văzuse plimbându-se cu Shannon pe culoare.
O ignorase pe Izzy, când aceasta trecuse pe lângă ei, continuând să
râdă şi să vorbească cu prietenii lui, ca şi cum ea ar fi fost invizibilă.
S-a abţinut să nu se ducă la el şi să-l întrebe dacă o credea idioată.
Ştia când o păcălea cineva. A scos cartea de psihologie de sub sacul de sport şi a trântit uşa dulapului. Ce dracului urmărea? Avusese destul timp să ia jurnalul de-acolo.
— 121 —
Clopoţelul a sunat şi s-a grăbit pe coridor, cu inima strânsă, gândindu-se că va trebui probabil să ducă ea însăşi jurnalul la muzeu.
Se întreba ce-ar zice Peg dacă ar găsi jurnalul la ea. Apoi, pe la jumătatea drumului spre clasă, şi-a dat seama că-şi lăsase eseul intitulat „Cum să înţelegi mintea criminală” în celălalt caiet de notiţe.
S-a-ntors şi a luat-o la fugă pe culoarele goale, înjurând în gând pentru că va întârzia la oră. Când a ajuns la dulap, Ethan era acolo, căutând jurnalul. A tresărit când a văzut-o.
— În sfârşit! a spus ea. Începusem să mă întreb dacă nu cumva ţi-ai bătut joc de mine seara trecută.
— Scuze, a spus el, cu faţa roşie şi fără suflu. Shannon s-a purtat destul de ciudat, astăzi. M-a pus să o conduc la toate orele ei, chiar dacă am întârziat la ale mele.
— Nu ai psihologie împreună cu ea acum?
— Ba da, a spus el.
