Vreau să vă amintiţi
Trebuie să-mi spună. Înainte să nu mai aibă timp.
Suntem atât de aproape. Sunt atât de sigură, încât simt că se justifică folosirea unuia din preţioasele fragmente de beţigaşe de tămâie. Deschid sertarul şi întind mâna după cele două fotografii pe care am reuşit să le salvez din cenuşă. Amândouă sunt puţin deteriorate.
Aleg fotografia de nuntă a părinţilor mei, uşor îndoită, cu o
242
margine decolorată de căldură, un colţ lipsind în întregime. Mama, în rochia ei albă, modestă, cu un voal delicat curgându-i pe spate; tata, tânăr şi frumos, în costumul său închiriat. Este limpede că şi-au studiat atent atitudinea şi înfăţişarea, dar fericirea de pe chipurile lor este reală.
Cu degete tremurătoare, aprind cel mai scurt beţigaş.
Ating jarul de poză, privesc cum începe să ardă.
Pâlpâie şi străluceşte.
Pâlpâie. Şi străluceşte.
243
74
— FUM ŞI AMINTIRI —
Fumul m-a purtat într-o cameră mare,
asemănătoare cu acelea de la centrul
comunitar studenţesc din colegiu, unde
tata obişnuia să mă ia ca să joc fotbal şi să
beau limonadă de la automat. Încăperile
sunt pline. Majoritatea sunt studenţi,
adunaţi în grupuri mici, unii părând mai prietenoşi decât alţii.
În mijlocul viziunii mele: tânăra Dory
şi tânărul Brian, prezentaţi de prieteni. Ea
arată sfioasă, într-o rochie de culoarea lavandei. Are nişte ochelari imenşi de plastic. Tata, în cămaşa largă, cu nasturi în faţă, se apleacă să-i spună ceva nostim. Restul camerei este prea zgomotos ca eu să-i aud, dar e destul s-o văd pe mama că
râde, faţa ei explodând ca un foc de artificii, ochii micşorându-se, degete micuţe ridicându-se ca să ascundă zâmbetul.
Bliţ.
Dory şi Brian într-un amfiteatru gol, pe aceeaşi băncuţă de pian. El îi priveşte degetele. Ochii ei sunt închişi şi Schumann curge din degetele ei, un picior încălţat în tenis apăsând şi eliberând o pedală
aurie.
Bliţ.
Dory, afară din apartamentul lui Brian, ţinând strâns cicada de jad care atârnă de gâtul ei. Faţa ei, încordată şi întunecată. El deschide uşa.
— Dory, este… Doamne, este trei dimineaţa. Ce s-a întâmplat?
— Îmi pare rău, spune ea. Când m-au sunat era ora unu după-amiază la ei şi apoi a trebuit să găsesc pe cineva ca să mă aducă până
aici cu maşina… şi toată lumea doarme…
— Mai rar, spune Brian, luându-i încheietura mâinii şi trăgând-o încet înăuntru. Cine a sunat?
244
— Părinţii mei, spune Dory. Au sunat pentru că… au sunat să…
Brian aşteaptă. Ochii lui sunt plini de teamă. Dory tremură mai tare şi el o conduce către un scaun.
— Sora mea, şopteşte ea, în cele din urmă. E moartă.
Inima mea se opreşte, îngheaţă.
— Ce? O, Doamne, Dory!
