— Şi Darrell Hudson se apleacă drept peste birou şi-şi goleşte valva de salivă în ceaşca lui Chiu.
Axel explodează în hohote, cu lacrimi curgându-i din ochi.
Sună clopoţelul şi noi alergăm restul drumului, Leanne la sala de studii, eu şi Axel năvălind în sala de artă. Nagori îşi rostogoleşte ochii la noi. Am început tema zilei şi Axel încă râdea, iar eu mă ghemuisem peste planşa mea, sperând că el nu vedea fărâma de durere care se
239
scurgea prin mine albastru-prusian.
240
73
Este ideea lui Feng.
— Ar trebui să vizităm universitatea mamei tale, spune ea, după ce eu i-am vorbit despre pasăre, după ce i-am explicat de ce încercam să
merg în locurile care fuseseră importante pentru mama.
Feng promite să mă ajute să fac un nou plan, zicând că nu crede că
ar fi nevoie să împletim o plasă. Ea crede că vizitarea locurilor dragi mamei este exact lucrul potrivit, dar că trebuie să căutam mai bine.
— Dacă pasărea ţi-a spus să vii în Taiwan, atunci înseamnă că e ceva ce ea vrea ca tu să faci sau să vezi, spuse Feng. Ceva mai mult decât doar s-o găseşti pe ea.
Mă gândesc în urmă la biletul pe care mama l-a lăsat mototolit în coşul de gunoi.
Vreau să vă amintiţi
Luăm o maşină până la Yangmingshan, despre care Feng îmi spune că, odinioară, se numea Muntele de Iarbă, din pricina ierbii-de-argint care creşte foarte înaltă şi a florilor de pe creste. Străbatem drumurile întortocheate, prin buzunare de aer sulfuros. Dincolo de geam, în toate direcţiile: un milion de tonuri de verde. Şi, în spatele păturii de verdeaţă, munţii ca nişte pasteluri. Straturi peste straturi de albastru, cenuşiu şi verde, care se rostogolesc unul în altul.
Iar când, în final, ajungem la Universitatea de Cultură Chineză, la Conservatorul cu streşinile de ardezie şi acoperişuri tip pagodă, urcăm la etajul patru, trecând prin toate sălile unde mama trebuie să
fi stat să exerseze cu orele. Găsim una cu un BUNĂ!, scrijelit deasupra clanţei. Se întâmplă să fie singura uşă neîncuiată.
Spaţiul nu e mare, dar noi trei reuşim să ne înghesuim. Pianul negru luceşte, reflectându-ne chipurile. Ridic capacul ca să-l las să
zâmbească arătându-şi dinţii strălucitori, aşa cum ar prefera mama.
Feng deschide singura fereastră: mirosul de sulf pătrunde înăuntru şi ceva mă determină să fac o poză priveliştii. Presupun că vreau să
241
prind ce a văzut mama când se uita afară, după orele de studiu. Când era doar o studentă, fără grijile unei familii. Când era – sper – fericită.
În timp ce degetul meu apasă pe declanşator, un ţipăt străpunge cerul şi trece chiar prin mine.
Waipo mă apucă de încheietura mâinii şi cu cealaltă îmi arată un punct pe cer, la timp ca să zăresc şi eu o coadă roşie lunecând departe.
Mă reped la fereastră, mă aplec în afară cât de tare pot, dar a dispărut.
— Ai făcut fotografia? întreabă Feng, cu voce scăzută.
— Nu cred.
Dar îmi verific telefonul. Pe ecran văd streaşină acoperişului.
Munţii de acuarelă în depărtare. Copacii arată ca nişte broccoli.
Şi, pe podeaua unui balcon cu câteva etaje mai jos, într-o pată
luminoasă de piatră: umbra unei păsări.
Tremur continuu de la vizita noastră la universitate. Şi, pe măsură
ce ziua înaintează, halucinaţiile se pornesc din nou. Culorile se deschid şi se amestecă. Marginile lucrurilor se intensifică, apoi se estompează. Fisurile negre ca pânza de păianjen se întorc.
Totul în jurul meu arată distrus.
Secundele punctează drumul către noaptea care va marca sfârşitul celei de a patruzeci şi cincea zi.
Dar probabil că suntem mai aproape. O voce firavă din capul meu ţipă: Mai aproape DE CE? Restul din mine sare să se apere.
Mai aproape de a o vedea din nou. De a-i vorbi. De a o îmbrăţişa.
