Bunica face un zgomot care ne atrage atenţia. O privesc în timp ce se apleacă să ia ceva din colţul din umbră, întunecos, de sub partea ei de masă.
Ridică o pană lungă, mătăsoasă, de culoarea trandafirului.
233
71
Am crezut că, după noaptea asta, o să pot să dorm, dar nu mă
gândesc decât la pana aceea, şi la duhuri, şi la alte dimensiuni. Şi la ce este real.
Şi la culori.
Acum văd culori în întuneric. Câteodată închipuie forme sau chiar chipuri. Câteodată se supără pe mine, se transformă într-un roşu tulbure, clocotitor. Câteodată încearcă să mă liniştească, atrăgându-se ca nişte cristale într-un albastru-pal, prăfuit.
Nici măcar nu-i nevoie să închid ochii. Culorile sunt acolo, plutind deasupra mea, ca nişte mici martori ai adevărului. Unde merg gândurile mele, merg şi ele.
Vreau cu disperare să dorm. Aş accepta şi un coşmar. Culorile iau forma unei feţe. Ca un desen în pastel. Cunosc ochii ăia. Nasul.
Bărbia.
— Mama? spun eu, încet.
Ea dispare într-un nor roşu şi culorile se destramă în nimic.
234
72
TOAMNA, CLASA A ZECEA
Răcoarea de septembrie târziu tocmai începuse să se instaleze.
Cursul de artă era al nouălea – ultimul curs al zilei – şi, în timp ce-mi strângeam lucrurile, Dr. Nagori m-a luat deoparte ca să-mi spună că
dăduse un telefon la mine acasă.
La început, am crezut că aveam probleme cu profesorul meu favorit.
— Am vrut să vorbesc personal cu părinţii tăi, ca ei să ia chestiunea în serios, spuse el.
— Amândoi părinţii?
Trebuia să aflu de cât control al problemei dispuneam.
— Mama ta a răspuns la telefon. I-am spus că sunt de părere că ar trebui să prezinţi un portofoliu la Kreis, în Berlin.
Am clipit. Era greu să înţeleg. De un singur lucru am fost sigură: de fapt, nu aveam probleme.
— Berlin?
— Kreis – Raum für Kunst, spuse el. Îţi aminteşti de diapozitivele de săptămâna trecută, de la seriile artiştilor tineri? Acelea au fost expuse la Kreis, o galerie pentru tinerii artişti pe cale să se lanseze.
Îmi aminteam, dar tot nu am înţeles ce voia să spună. Eu nu eram nemţoaică. Nu eram un artist adevărat. Eram doar o elevă de liceu.
— Vara viitoare se organizează ceva nou: o prezentare internaţională pentru artiştii sub optsprezece ani. Va fi o expoziţie jurizată. Trebuie să trimiţi un portofoliu până la începutul lui iunie.
Tema este suprarealismul – lucrările tale se vor potrivi bine.
Iunie. Era atât de departe.
Nu ştiam că până în iunie totul se va răsturna cu susul în jos. Că
aşa, cât ai clipi o dată, totul putea să se schimbe.
De fapt, nu cât ai clipi o dată. Cât ai lua câteva înghiţituri. Cât ai face patru tăieturi.
— Lunile vor trece mai repede decât gândeşti, m-a prevenit Dr.
235
Nagori. Te sfătuiesc să lucrezi serios încă de pe acum. Lucrările pe care le-ai făcut sunt excelente. De parcă vara ţi-a dat o nouă pereche de ochi, o nouă perspectivă. Vreau să văd că te dezvolţi cu acest ultim set…
Mă întrebam dacă el realiza la ce mă înhămam. Dacă putea ghici măcar că tata ura timpul pe care-l petreceam cu caietul meu de desen.
