EMILY X. R. PAN
UIMITOAREA CULOARE DE DUPĂ
Original: The Astonishing Color of after (2018) Traducere din limba engleză:
SORIN PETRESCU
— 2020 —
2
Pentru
şi
şi Loren, care au crezut
dintotdeauna că voi putea face asta.
3
Dacă aş vedea o singură pasăre…
– Emily Dickinson
4
1
Mama mea este o pasăre. Asta nu-i o porcărie de metaforă precum aceea cu fluxul conştiinţei la William Faulkner. Mama este, la propriu, o pasăre.
Ştiu că este adevărat la fel cum ştiu că pata de pe podeaua din dormitor este permanentă ca şi cerul, la fel cum ştiu că tata nu se va ierta niciodată. Nimeni nu mă crede, dar este real. Sunt absolut sigură.
La început, balta în forma trupului mamei era făcută din sânge.
Închis la culoare şi lipicios, îmbibat în covor.
Derulez în minte, la nesfârşit, acea după-amiază de iunie. Mă
întorceam de la Axel şi, ajungând chiar în faţa casei, l-am văzut pe tata cum se împleticea pe verandă, evident căutându-mă. Nu voi putea niciodată să şterg imaginea aceea: mâinile lui ude şi lucioase, tremurând, tâmpla mânjită de o dâră cafenie, chinuindu-se să respire de parcă inspira pilitură de fier, nu aer. La început, am crezut că era rănit.
— Leigh… mama ta…
Cuvintele i-au rămas în gât şi faţa i s-a schimonosit îngrozitor. Iar când, în cele din urmă, a reuşit să pronunţe cuvintele, vocea parcă i s-a târât printr-un ocean până să ajungă la mine. Era un sunet rece, solemn, distant şi neclar. Nu puteam înţelege ce spunea. Mult timp n-am înţeles. Nici după ce a sosit poliţia. Nici când oamenii au scos corpul mamei pe uşa din faţă.
S-a întâmplat în Ziua Doi şi Jumătate. Ziua noastră – cea care devenise o tradiţie anuală pentru mine şi Axel. Ne aşteptam să fie festivă. Anul şcolar era aproape încheiat şi lucrurile intraseră în sfârşit în normal, chiar şi cu Leanne în peisaj. Făceam deja planuri pentru vara ce urma. Dar cred că universul are un fel al lui de a da cu aşteptările noastre de pământ.
Unde mă aflam, în ziua aceea? Pe canapeaua veche de stofă din subsolul lui Axel, frecându-mă de umărul lui şi încercând să ignor peretele portocaliu de electricitate dintre noi.
5
Dacă mi-aş lipi gura de a lui, ce s-ar întâmpla? M-ar curenta ca o zgardă de câine? S-ar dărâma peretele? Ne-am contopi?
Şi Leanne… ar dispărea? Ar putea un sărut s-o elimine?
O întrebare mai bună era: Cât de mult ar strica?
Mama ştia unde sunt. Acesta este un alt lucru peste care încă nu pot să trec.
Dacă aş fi putut să scot capul din tumultul hormonilor mei nenorociţi măcar pentru o clipă, poate că neurotransmiţătorii mi-ar fi semnalat să plec acasă. Poate mi-aş fi dat jos ochelarii de cal şi m-aş fi obligat să iau în considerare toate lucrurile care fuseseră în neregulă
sau cel puţin să observ că toate culorile din jurul meu erau greşite.
