Inspir adânc.
— OK. Atunci, vreau să discut ceva cu tine.
Sprâncenele lui se ridică doi milimetri, dar pare uşurat.
— Bine, zice el prudent. Spune!
26
9
Îmi trebuie doar o secundă să scot pachetul din ascunzătoarea de sub canapea.
— Ştiu că nu crezi ce am spus despre mama, încep eu, aşezând cutia pe masa din bucătărie şi trăgându-mi un scaun.
Tata închide ochii şi-şi strânge puntea nasului între degetul mare şi arătător.
— Visele par câteodată incredibil de reale. Indiferent cât de mult îţi doreşti să fie adevărate, nu sunt…
— Dar vrei măcar să te uiţi? îi spun. Pasărea a venit din nou şi a adus cutia asta.
Mă priveşte cu o expresie îndurerată.
— Leigh…
— Vorbesc serios!
— Nu este niciun timbru pe pachet, spune el încet.
— Doar ascultă-mă o secundă! insist eu şi încerc să-mi ţin în frâu enervarea. Înţeleg că sună ridicol.
Tata clatină din cap.
Pisica miaună pe lângă uşa glisantă din spate şi tata se duce să-i dea drumul. Meimei se furişează afară în perfectă linişte, de parcă nu mai suportă să fie martora acestei conversaţii.
Uşa alunecă şi se închide ferm.
— Ce-ai zice să programăm o altă întâlnire cu doctorul O’Brien?
Îmi încleştez şi-mi descleştez maxilarul.
— Uită-te în cutie, tată. Te rog!
Pufneşte agasat şi desface capacul cutiei de carton. Mâinile îi încetinesc când vede conţinutul. Scrisori îngălbenite, frumos legate într-un pachet. Un teanc de fotografii vechi, majoritatea alb-negru.
Lărgeşte baierele unei punguţe de catifea: scoate un lanţ de argint cu un pandantiv de jad lucios. Pandantivul e solid şi greu, puţin mai mic decât degetul mare al tatei. O gravură complicată de cicadă în repaus.
Tata inspiră abrupt. Îl recunoaşte, cum l-am recunoscut şi eu.
Este pandantivul pe care mama l-a purtat în fiecare zi a vieţii ei.
— Cum a ajuns ăsta aici? murmură el, plimbând degetele peste o
27
aripă. L-am trimis prin poştă.
— Ea a zis despre cutie că este de la bunicii mei.
Tata se încruntă şi clipeşte nedumerit. Pare bătrân şi obosit. Nu doar la corp, dar şi în expresia feţei. În ochi.
Ridic una dintre pozele alb-negru. Sunt două fetiţe cocoţate pe nişte scaune de lemn ornat, cu spătare înalte care le depăşesc capetele. Le-am mai văzut şi într-o altă poză, una pe care Axel m-a ajutat s-o descopăr în subsol. Aici sunt puţin mai mari. Una dintre fete a crescut mai înaltă decât cealaltă.
— Cine sunt? întreb eu.
Se uită îndelung la fotografie.
— Nu ştiu sigur.
— Bine. Atunci, ce scrie în bilet? îl îmboldesc eu.
— Ce bilet…? începe el, dar apoi este în mâinile lui şi-l citeşte.
Ochiul i se zbate.
M-am uitat atât de mult la bucata aceea de hârtie că-mi amintesc cum arată conţinutul ei, literele trasate cu cerneală în linii care ba plonjează, ba se avântă în sus. Ştiu cum arată scrierea chineză când o văd. Este peste tot în biroul tatei.
