Mă aplec să-i mângâi spinarea. Ea miaună mai tare. Poate că nu-i este foame de mâncare. Poate că o vrea pe mama.
Dacă Axel ar fi fost aici, ar fi spus: Ei, Domnişoară Pisică! S-ar fi aplecat şi, în câteva secunde, ar fi făcut-o să toarcă.
Axel. Gândul îmi trimite un ciob albastru-închis în stomac.
— Şi tu? mă întreabă tata. Vrei un mic dejun adevărat?
Soarbe din cafea.
— Să-ţi pregătesc nişte fulgi de ovăz?
Mă strâmb, dar sunt cu spatele la el, aşa că nu poate să mă vadă.
Nu ştie că mănânc fulgi de ovăz numai când sunt bolnavă?
Nu. Bineînţeles că nu. Nu ştie nimic.
Mama s-ar fi oferit să-mi facă gofre cu fructe de pădure şi smântână. Şi dacă se păstrase tradiţia de duminică dimineaţa, Axel avea să-şi facă apariţia la uşa din spate în orice clipă. Dar Axel nu vine. Mă cunoaşte mai bine decât oricine, ştie când îi arunc un salut fals, ştie când sunt pe punctul să mă sfărâm. Chiar dacă nu poate vedea dispreţul pentru mine însămi care mă macină pe dinăuntru, probabil ştie că este ireversibil lucrul ăsta care s-a întâmplat între noi.
— Nu, mulţumesc.
Îmi fac de lucru turnând suc de portocale în cana favorită a mamei
– cea alb cu negru, acoperită cu note muzicale – ca să evit să mă uit la el.
— Aşadar, când te întorci la muncă?
— Păi, având în vedere cele întâmplate…
Numaidecât, mintea mea refuză să-l mai asculte. Având în vedere cele întâmplate. Aş vreau să dau foc acestor cuvinte, să le şterg definitiv de pe faţa pământului.
— …aşa că voi fi aici.
— Stai! Ce spui?
Mă întorc. Unul dintre cărbunii mei de desen este periculos de
25
aproape de cana lui şi mă forţez să rezist impulsului de a face ceva să-l salvez. Tata este ştiut ca fiind un neîndemânatic şi, în plus, nu-i prea pasă de „apucătura” mea de a desena. (De parcă ar fi ceva dăunător sănătăţii, de care trebuie să mă las. Cum ar fi cocaina.)
— Nu ai o altă conferinţă sau vreun atelier în program?
— Nu mă duc.
— Dar trebuie. Nu-i aşa?
Clatină din cap.
— O să lucrez de acasă, un timp.
— Ce?
— Leigh, spune tata şi înghite cu greu. Parcă ai vrea să plec.
Ei bine, da, presupusesem că o să se arunce înapoi în muncă.
Aşteptasem să cheme o maşină să-l ducă la aeroport. Aşteptasem să
am loc să respir din nou, să pun lucruri în caietul de desen fără
supravegherea lui, să mă lămuresc ce înseamnă exact să-mi jelesc mama.
— Vrei să plec? întreabă el şi fisura din vocea lui ameninţă să
creeze una asemănătoare în pieptul meu.
Mă oţelesc, simţindu-mă nemiloasă.
— Păi… înainte, plecai tot timpul. Noi ne obişnuiserăm. De ce nu mai călătoreşti?
— Înainte, o aveai pe mama ta care să aibă grijă de tine, spune el, încercând să-şi mascheze durerea din voce.
— O să împlinesc şaisprezece ani. Stau singură acasă de ani de zile.
— Nu este vorba despre cât de matură sau de independentă eşti, Leigh. Ci despre… noi care avem nevoie să petrecem un timp împreună. Mai ales după ceea ce s-a întâmplat. Vreau să… vorbim mai mult.
Ochii lui capătă luciul vinovăţiei.
