În loc de asta, m-am retras în cochilia mea, acceptând să fiu una dintre acele adolescente egoiste şi distrate. La orele de educaţie sexuală, profii insinuau că băieţii erau cei care se înfierbântau. Dar acolo, pe canapea, am fost sigură că un detaliu crucial despre corpul femeiesc sau, cel puţin, despre corpul meu fusese omis. Eram un foc de artificii deja aprins şi, dacă Axel s-ar fi apropiat mai mult, aş fi ţâşnit spre cer şi m-aş fi întors pe pământ ca o ploaie în mii de bucăţele.
În ziua aceea, el purta cămaşa în carouri maro. Era preferata mea –
aşa de moale pe obrazul meu, când îl îmbrăţişam. Mirosul lui mă
învăluia: parfumul plăcut al deodorantului, mireasma de flori a unui alt produs şi, dedesubtul lor, o aromă ca de iarbă liniştită în noapte.
Până la urmă, el a fost cel care şi-a scos ochelarii şi m-a sărutat.
Dar, în loc să explodeze cu scântei, corpul meu a îngheţat. Dacă m-aş
fi mişcat un milimetru, totul s-ar fi năruit. Doar să gândesc acel cuvânt – sărut – a fost ca atingerea unei baghete de gheaţă pe pieptul meu. Coastele mi-au încremenit, au îngheţat bocnă ca un lac şi au plesnit, crăpăturile întinzându-se ca pânza de păianjen. Nu mai eram un foc de artificii. Eram un lucru îngheţat din inima Arcticii.
Braţele lui Axel mi-au cuprins spatele, descătuşându-mă. Mă
topeam, parcă mă întorsese cu cheia, îl sărutam apăsat, iar buzele noastre erau peste tot şi corpul meu devenise portocaliu fluorescent –
ba nu, purpuriu regal. Nu. Corpul meu avea toate culorile din lume, aprinse.
Cu câteva minute înainte, mâncaserăm pop-corn cu glazură de
6
ciocolată şi gustul lui era exact aşa. Dulce şi sărat.
O explozie de gânduri m-a făcut să mă retrag. Norul deflagraţiei a însemnat să-mi aduc aminte – că el era cel mai bun prieten al meu, că
era singura persoană, în afară de mama, în care aveam încredere totală, că nu ar fi trebuit să-l sărut, că nu puteam să-l sărut…
— Ce culoare? a întrebat Axel, încet.
Asta era întrebarea pe care o puneam ca să aflăm ce simţea celălalt.
De la ora de artă a doamnei Donovan rămăseserăm cei mai buni prieteni – destul de mult ca să înţelegem starea celuilalt după numai acest indiciu. O culoare exprima o dispoziţie, un eşec, o dorinţă.
Nu puteam să-i răspund. Nu puteam să-i spun că străbătusem întreg afurisitul de spectru, inclusiv o nouă dimensiune de nuanţe pe care nu le experimentasem înainte. În schimb, m-am ridicat în picioare.
— La naiba! am şoptit.
— Ce? spuse el.
Chiar şi în lumina slabă a unicului bec din subsol puteam vedea că
faţa îi era aprinsă.
Mâinile mele… nu ştiam unde să-mi pun mâinile.
— Îmi pare rău, trebuie… Trebuie să plec.
Aveam o regulă „fără tâmpenii” între noi. Eu o tot încălcăm.
— Pe bune, Leigh? a spus el, dar eu deja alergam pe scări, apucându-mă de balustradă ca să urc mai repede.
Am dat buzna pe coridorul din dreptul sufrageriei, respirând precipitat ca şi când tocmai ieşisem la suprafaţă după cea mai adâncă
scufundare.
Nu a venit după mine. Uşa s-a trântit în urma mea; până şi casa lui era supărată pe mine. Zgomotul a sunat verde-vomă. M-am gândit la coperta unei cărţi închizându-se cu un pocnet peste o poveste care nu fusese terminată.
7
2
Nu i-am văzut corpul neînsufleţit de aproape. Când au sosit poliţiştii, eu am alergat înaintea lor. Am urcat scările, sărind câte două trepte odată. Am năvălit în dormitorul mare cu o forţă care mai că a crăpat uşa. Am văzut doar picioarele mamei pe podea, întinse, iţindu-se dincolo de pat.
În clipa următoare, tata era în spatele meu, trăgându-mă la o parte, în timp ce în urechi îmi răsuna ţipătul. Era atât de pătrunzător, încât eram convinsă că era o sirenă de poliţie. Doar când m-am oprit să-mi trag sufletul am realizat că ţipătul venea de la mine. Din gura mea.
Din plămânii mei.
Am văzut pata după ce au luat-o pe mama, după ce deja făcuse cineva o încercare de a o curăţa de pe covor. Chiar şi atunci, însă, era închisă la culoare şi mare, alungită şi hidoasă. Cu greu ai fi recunoscut că avea forma unei mame.
E mai uşor să te minţi că pata este vopsea acrilică. Pigment, emulsie. Solubilă în apă, până se usucă.
Singura parte la care e greu să te minţi: că vopseaua vărsată este doar un accident.
Vopseaua vărsată nu implică un cuţit şi un flacon de somnifere.
