18
6
Balta de forma corpului mamei a devenit un decupaj negru, cel mai negru cu putinţă. Nu puteam vedea decât în jur. Dacă încercam să mă uit direct la el, vedeam un gol.
Trebuia să lupt cu acel gol, cu acea absenţă de culoare. Mă uitam în partea opusă, spre alb, care este format din toate celelalte culori ale spectrului. Albul era o soluţie sau măcar cel mai mic plasture. În orele goale ale dimineţii de după înmormântare, m-am dus cu maşina până la magazinul cu obiecte de uz casnic, gonind pe un traseu necunoscut, ca să evit să fiu văzută de vreun vecin care ar fi identificat întâi maşina şi apoi figura mea. Nevoia de vopsea albă era atât de arzătoare, încât nu m-am mai gândit că tocmai conduceam fără permis.
Am întins un strat pe pereţii dormitorului meu – vopseaua era subţire; portocaliul-mandarină în care mama şi cu mine zugrăviserăm camera cu ani în urmă se prefăcuse într-un oranj bolnăvicios, livid.
Tocmai mă îndreptam spre baie, când tata a ieşit din birou.
S-a uitat la găleata de vopsea de la picioarele mele, la pantalonii deja murdăriţi cu dâre de alb, şi a exclamat:
— Leigh, ce Dumnezeu!
Nu înţelegea lupta mea cu balta neagră, cu golul. Nu că m-ar fi surprins. Erau atâtea pe care nu le înţelegea, pe care nu avea să le înţeleagă niciodată.
— N-o să duci asta acolo, a mai spus el, arătând către dormitorul mare.
Nicio problemă, dinspre partea asta. Oricum n-aş fi intrat acolo. El mi-a smuls găleata de vopsea, iar eu m-am năpustit pe scări în jos, la caietul meu de desen, unde am lăsat degetele să lucreze în voia lor pe hârtie.
Am desenat forme întunecate, ca nişte bălţi. Am apăsat cărbunele de desen cât de tare am putut, până ce încheieturile mi-au devenit murdare şi dureroase, obţinând băltoace de negru cernit, lucind la mine. Poate că, dacă aş fi putut să desenez vidul, l-aş fi putut
19
controla.
Dar nu era niciodată destul de negru. Nu era niciodată negrul cel mai negru.
Trecuse mult timp de când mai colorasem ceva. În general, foloseam cărbune şi creion şi mă axam pe contururi. Păstram culorile pentru mai târziu.
20
7
Ştiam ce am văzut. Era real. Nu-i aşa?
În fiecare din acele nopţi de după prima apariţie a păsării, când toate zgomotele de la etaj se stingeau, mergeam să stau pe verandă şi să privesc cerul. Norii se împrăştiau dinaintea stelelor. Luna se micşora, renunţând la o felie în fiecare zi. Goleam găleata şi o reumpleam, ca să fie mereu apă proaspătă, pentru orice eventualitate.
Şi, când mă întorceam în casă, lăsam uşa deschisă, proptită cu un pantof uzat. O adiere se strecura înăuntru şi îşi făcea loc până în sufragerie, iar eu adormeam visând că simt respiraţia făpturii uriaşe pe faţa mea.
La o săptămână după înmormântare, un mănunchi de raze de lună
a pătruns prin fereastra sufrageriei şi temperatura a scăzut dintr-odată. Era genul de noapte de vară care ar fi trebuit să fie insuportabil de fierbinte, dar la fiecare respiraţie scoteam un norişor alb vălătucind prin faţa ochilor mei. N-auzeam niciun sunet, dar am decis să verific curtea din faţă.
De îndată ce am păşit afară, am zărit un pachet puţin mai mic decât o cutie de pantofi pe preşul de la intrare. Şnur murdar legat pe laturi, încrucişat pe mijloc, înnodat ca să asigure capacul. Colţurile erau puţin teşite şi singurul indiciu de pe cutie era numele meu, scris apăsat cu marker negru de o mână necunoscută. Nimic altceva. Fără
timbre, fără ştampila poştei, fără nici măcar o adresă.
Am ridicat capul şi am descoperit pasărea, stând în grădină cu un picior ridicat, asemenea cocorilor pe care-i văzusem în tablouri.
Lumina lunii îi făcea vârful aripilor argintii şi ascuţite, iar umbra corpului, aproape indigo.
— Cutia este de la bunicii tăi, a spus mama mea, pasărea.
Primul meu gând a fost Bunicii mei sunt morţi. Părinţii tatei erau deja în vârstă când l-au avut pe el; amândoi muriseră de câţiva ani.
Doar dacă… pasărea se referea la părinţii mamei? Cei pe care nu-i cunoscusem niciodată?
— Adu-o cu tine! a zis ea, când m-am aplecat să iau cutia.
21
— S-o aduc unde?
— Când vii, a răspuns ea.
M-am ridicat iute, dar pasărea deja îşi luase zborul, fără să lase nicio pană, de data asta.
Nu mai aveam ce să fac decât să mă duc în sufragerie. Pentru o clipă, mi s-a părut că totul în jurul meu se topeşte, culorile închizându-se precum ceva copt la temperatură mare. Ferestrele şi perdelele şi-au pierdut forma, mobila s-a înmuiat, coborând spre podea, până şi lustra s-a transformat într-un lichid întunecat.
Am clipit de câteva ori şi totul a revenit la normal.
M-am aşezat pe canapea, dintr-odată frântă de oboseală, la jumătatea gestului de a desface şnurul cutiei. Când m-am trezit din nou, de data asta cu un soare plin care ungea ferestrele, cutia era încă
