Am început să-mi petrec nopţile la parter, pe canapea, cât mai departe posibil de dormitorul mare. Aveam probleme cu somnul, dar vechea canapea de piele parcă mă înghiţea şi-mi dădea senzaţia că
sunt ţinută ocrotitor în braţele unei făpturi uriaşe. O făptură care avea chipul mamei, vocea mamei. Câteodată, dacă reuşeam să alunec într-un somn agitat, bătăile hotărâte ale ceasului de deasupra televizorului deveneau bătăile inimii făpturii uriaşe.
Între două bătăi ale acestei inimi, visele mele extrăgeau frânturi de amintiri. Râsul părinţilor mei. O petrecere aniversară, feţele noastre mânjite cu tort de ciocolată. Mama încercând să cânte la pian cu degetele de la picioare, la cererea mea. Tata lălăind versuri pe care le născocea pe loc: „Micuţă Leigh, plină de bucurie!” sau „O, Doamne, ce suspin!”.
A fost în noaptea dinaintea înmormântării. M-am trezit cam pe la trei dimineaţa, la o bătaie insistentă în uşa de la intrare. Nu era un vis
– ştiam asta, pentru că tocmai visasem că făptura uriaşă fredona, aplecată peste pian. Nimeni altcineva n-a mişcat. Nici tata, nici pisica mamei. Podeaua de lemn era atât de rece, încât tălpile mi-au îngheţat numaidecât şi am păşit în hol tremurând, uimită de temperatura scăzută. Am deschis uşa greoaie şi lumina de pe verandă s-a aprins.
Strada de suburbie era violetă, întunecată şi tăcută, cu excepţia greierului singuratic care măsura timpul în iarbă. Un zgomot din depărtare m-a făcut să mă uit în sus şi, pe cerul întunecat de dinaintea zorilor, am putut să zăresc o dâră de roşu. O bătaie de aripi, şi încă una. O coadă în urma corpului flutura ca un steag. Creatura a lunecat prin faţa semilunii, trecând de un nor subţire, diafan.
Nu m-am speriat, nici măcar când pasărea a coborât lin peste pajişte şi a aterizat pe verandă, răpăind cu ghearele un ritm scurt în lemn. Stând dreaptă, era aproape la fel de înaltă ca mine.
— Leigh, a spus pasărea.
Aş fi recunoscut vocea aia oriunde. Era vocea care obişnuia să mă
întrebe dacă voiam un pahar cu apă, după ce trăsesem o repriză bună
11
de plâns, sau care-mi sugera o pauză de la teme cu prăjituri proaspăt scoase din cuptor sau care se oferea să mă ducă la magazinul de artă.
Era o voce de culoare galbenă, împletită din silabe luminoase şi melodice, şi venea din ciocul acestei creaturi roşii.
Am măsurat-o din ochi: nimic din statura minionă a mamei când era om. Îmi amintea de un cocor, dar avea o coadă lungă, stufoasă.
De aproape, puteam să văd că fiecare pană avea o nuanţă diferită de roşu, intens şi strălucitor.
Când am întins mâna, aerul s-a înfiorat de parcă tulburasem oglinda unui lac liniştit. Pasărea şi-a luat zborul, dând din aripi până
ce a dispărut. O singură pană roşie a rămas în urmă, pe verandă, curbată ca o coasă şi lungă aproape cât antebraţul meu. M-am repezit la ea, stârnind fără voie un mic curent de aer. Pana s-a ridicat alene în aer, s-a îndepărtat puţin şi apoi s-a oprit. M-am ghemuit ca să o prind sub palmă şi mi-am lungit gâtul, să mai cercetez o dată cerul. Ea dispăruse.
Se mai întoarce? Pentru orice eventualitate, am adus o găleată cu apă şi am lăsat uşa din faţă întredeschisă. Am luat pana înăuntru şi m-am întins pe canapea, căzând numaidecât într-un somn adevărat pentru prima oară din ziua cu pata de sânge. Am visat despre pasăre şi m-am trezit cu certitudinea că nu era reală. Dar apoi am găsit pana în pumnul meu strâns, încleştat atât de tare, încât îmi lăsasem semne în palmă cu unghiile. Până şi în somn îmi fusese frică să-i dau drumul.
12
4
La funeralii, coşciugul stătea deschis pe catafalc şi, când am păşit spre cutia aia de lemn, aproape că mă aşteptam să văd un morman de cenuşă. Dar nu, era un cap. Era un chip. Am zărit bine-cunoscutul semn cafeniu din naştere în scobitura de deasupra claviculei. Aceea era bluza mamei, cea pe care o cumpărase pentru un recital şi apoi hotărâse că nu-i plăcea.
În faţa mea zăcea întins un corp mai cenuşiu ca un crochiu. Cineva îi aplicase fard şi culori, încercând să-l facă să arate viu. N-am plâns.
Nu era mama.
Mama mea era liberă, în cer. Nu mai avea povara unui corp uman, nu mai avea în alcătuire nici măcar un singur punct cenuşiu. Mama mea era o pasăre.
Corpul din coşciug nici măcar nu avea pandantivul de jad cu cicadă, pe care-l văzusem la gâtul mamei în fiecare zi din viaţa mea.
Gâtul era gol… o dovadă în plus.
— Ce culoare? şopti Axel, apropiindu-se de mine.
Era prima oară când vorbeam din ziua morţii mamei, din urmă cu o săptămână. Probabil că aflase de la mătuşa lui, Tina, pe care o sunase tata. Ştiu că n-ar fi trebuit să-l exclud, dar nu suportasem gândul ca noi doi să avem o conversaţie. Ce aş fi putut spune? De fiecare dată când încercam să-mi închipui cuvintele, totul în capul meu devenea rece şi gol.
Acolo, la funeralii, Axel arăta groaznic de stânjenit. Hainele lui obişnuite – un tartan peste un tricou cu o imagine imprimată, o pereche de jeanşi uzaţi – fuseseră înlocuite de o cămaşă cu o măsură
mai mare, închisă la toţi nasturii, garnisită cu o cravată lucioasă, deasupra unei perechi de pantaloni negri. L-am văzut cum aruncă
încordat o privire la coşciug şi apoi mutându-şi precaut atenţia la faţa mea.
Dacă s-ar fi uitat direct în ochii mei, ar fi aflat că m-a străpuns cu o săgeată, a cărei tijă înfiptă în pieptul meu zvâcnea de fiecare dată
când inima mi se contracta.
13
Şi poate ar fi văzut că mama sfârtecase restul bucăţi-bucăţele. Ar fi înţeles că, şi dacă ar fi putut să-mi scoată săgeata, restul din mine era atât de ciuruit şi sfâşiat, încât nimic nu m-ar mai fi putut coase la loc.
— Leigh!
— Alb, am şoptit drept răspuns şi i-am simţit surprinderea.
Probabil că se aşteptase la un albastru glacial sau poate la purpuriul muribund al asfinţitului.
L-am văzut întinzând mâna spre umărul meu şi apoi ezitând. A lăsat mâna jos.
