acolo.
Era reală. Exista la lumina zilei. Am respirat adânc şi mi-am lăsat degetele să se plimbe în jurul capacului.
22
8
Încă mă străduiesc să aflu ce să fac cu cutia. A trecut aproape o săptămână de când mama a venit în forma unei păsări şi mi-a adus-o.
Este groaznic că nu pot vorbi cu Axel despre asta. Oare tata mă va crede acum?
Mi-amintesc cum s-a încruntat, de parcă era ceva în neregulă cu mine.
Stau pe canapea, cu picioarele încrucişate, chiar deasupra locului unde am ascuns pachetul. Conţinutul cutiei este altceva decât o pană.
Este mult mai mult. Poate că, de data asta, îl pot face să mă asculte.
Mă uit drept înainte la lemnul lăcuit al pianului ca într-un glob de cristal care-mi va explica de ce mama este o pasăre sau îmi va arăta care este pasul următor. M-am plimbat prin casă şi am desenat lucrurile pe care le-am simţit importante, dar încă nu am făcut un desen al pianului. Are atâta istorie şi istoria înseamnă culori.
Cândva, instrumentul ăsta umplea de sunete casa noastră. Când am auzit-o ultima oară pe mama cântând? Nu sunt sigură şi cred că
ăsta ar fi trebuit să fie un semnal de alarmă.
Privind în urmă, totul pare evident.
An după an promiteam că, vara următoare, aveam s-o las să mă
înveţe să cânt, aşa încât să mai fie o pereche de mâini care să farmece acele clape. Îşi dorea asta. Mai precis, era ceva ce dorea să facem împreună. Îmi imaginam cum învăţam amândouă un duet drăguţ, mâinile mele atingând coardele basului, degetele ei delicate zburând peste clapele notelor înalte.
Mama obişnuia să lase pianul deschis, cu clapele strălucind ca dinţii. Spunea că are nevoie să respire. Dar tata strângea partiturile şi închidea capacul. Pianul din faţa mea este gol, nu zâmbeşte, este negru-înmormântare.
Pe pupitrul unde stăteau de obicei partiturile, deschise la sonata sau nocturna la care lucra ea, acum îmi întâlnesc reflexia de abanos.
Mi-am dorit întotdeauna să arăt ca mama. Mai taiwaneză.
Mama avea părul până la umeri, pe care şi-l încreţea şi îl purta în
23
bucle libere, şi nişte ochelari mari, pe care-i dădea jos când o apucau durerile de cap. Îmi amintesc că încercam s-o privesc cu ochii străinilor: mlădioasă, cu părul negru, cu gramatica incoerentă şi expresiile amestecate. Mi-o amintesc vorbind doar engleză. Îşi alesese chiar şi un nume englezesc: Dorothy, pe care-l scurtase la Dory.
Am câteva dintre trăsăturile ei, dar majoritatea sunt moştenite de la tata, tipul irlandez născut şi crescut în Pennsylvania. Am o versiune mai ştearsă a ochilor lui căprui, o copie a nasului său ascuţit.
Semăn mult cu el tânăr – mai ales în unele poze de dinainte să mă
nasc eu, când era basist într-o trupă numită Coffee Grind. Îmi vine greu să mi-l imaginez muzician – l-am cunoscut numai ca sinolog, un savant care se ocupă de toate lucrurile legate de China: cultură, economie, istorie etc. Vorbeşte fluent mandarină şi face călătorii regulate în locuri precum Shanghai şi Hong Kong, ca să ţină
conferinţe şi să participe la întâlniri cu alţi sinologi şi economişti.
Îmi trec degetele prin păr – singura trăsătură care se pare că este doar a mea. Şuviţa de pe o parte este momentan vopsită verde-sirenă, dar restul este castaniu-închis, culoarea mea naturală, aflată între negrul intens al buclelor bogate ale mamei şi cârlionţii nisipii ai tatei.
Este puţin cam subţire, dar arăta bine când mi-l împletea mama; mi-ar plăcea să fi învăţat cum să-l împletesc şi eu.
Sunt multe lucruri pe care îmi doresc să le fi învăţat de la ea când încă se putea.
Reflexia mea mă face să oftez.
Pianul nu-mi spune nimic despre mama mea pasăre. Nimic despre cutie. Reflectă doar povestea unei fete disperate, care a fost sculată
din somn la o oră când toată lumea dormea ca să deschidă uşa din faţă.
Zgomotul cafetierei scuipând şi bolborosind îmi risipeşte gândurile. Înseamnă că tata este în bucătărie. Nu prea am chef să-l văd. M-am săturat de îndoielile lui şi de felul cum se mişcă în jur emanând un cenuşiu-întunecat. Culorile acestui tip de durere ar trebui să fie puternice şi pătrunzătoare, cu intensitatea alarmantă a ceva toxic. Nu în tonurile cuminţi ale umbrelor.
Dar stomacul meu roade în gol şi, odată cafeaua făcută, el va sta
24
acolo cu anii. Ori îl înfrunt, ori rămân flămândă.
Împing caietul de desen sub canapea şi mă strecor în bucătărie ca să iau o bucată de brânză din sertarul frigiderului. Pisica mamei se împleteşte printre picioarele mele, mieunând.
Ziarul se încreţeşte în mâinile tatei.
— N-o lua în seamă pe Meimei, tocmai am hrănit-o.
