— Vii mai târziu pe la mine? m-a întrebat. Sau… pot veni eu la tine?
— Nu cred că e o idee bună.
Puteam simţi cum se ridică trandafiriul prin el.
— N-am vrut…
— Ştiu, am spus, nu pentru că era adevărat, ci pentru că nu suportam să aud finalul propoziţiei.
Ce n-a vrut? Să străpungem acel zid încins dintre noi şi să ne conectăm, o gură de cealaltă, în acelaşi moment când mama murea?
— Vreau doar să vorbesc cu tine, Leigh.
Asta era aproape şi mai rău.
— Vorbim chiar acum, am spus, lăuntrul meu răsucindu-se în acelaşi moment în care rosteam asta.
Prostii prostii prostii. Cuvântul îmi răsuna în minte şi am încercat să-l îngrop undeva unde să nu-l mai aud.
Abia când Axel s-a întors am observat cum i se mişcau umerii. Şi-a smuls cravata de la gât şi s-a dus în partea opusă a încăperii. Într-o străfulgerare am avut o viziune a viitorului, am văzut distanţa mărindu-se între noi, desfăşurându-se ca o ruletă, până când am fost separaţi de kilometri şi kilometri. Până când ne găseam atât de departe cât pot fi doi oameni fără să părăsească suprafaţa pământului.
Ce credea Axel că putea rezolva o conversaţie, după tot ce se întâmplase cu mama?
Ce puteam noi rezolva?
14
5
Nu mă hotărâsem încă dacă sau cum să-i spun tatei despre pasăre, dar, în timp ce mă întorceam la maşină, după înmormântare, am văzut o crăpătură care deforma oribil netezimea trotuarului.
În minte mi-a răsunat rima aceea prostească din copilărie: Nu călca pe crăpătura din trotuar; că-ţi moare mama pân’ disear’.
Mintea mea s-a poticnit în cuvintele acestea. Am clipit şi am căzut lată, jumătate pe iarbă şi jumătate pe marginea trotuarului. Tata m-a ajutat să mă ridic. În genunchi aveam o pată verzuie care mi-a stârnit o nostalgie a trecutului, a unor vremuri mai simple, când petele de iarbă erau printre cele mai mari probleme ale mele.
— Ce-i asta? a spus tata şi, la început, am crezut că mă întreba despre pată.
Dar nu, el arăta către o dungă subţire, roşie, la câţiva paşi mai încolo de mine.
În cădere, pana îmi ieşise din buzunar. Aterizase pe trotuar ca un fel de provocare. Am luat-o de jos şi am băgat-o înapoi în buzunar.
Tata m-a întrebat despre ea, bineînţeles. Şi nu am putut să mint.
Nu când avea legătură cu mama.
— Este de la mama, am încercat să-i explic, când am urcat în maşină. A venit să mă vadă.
Tata a rămas tăcut câteva momente, strângând volanul în mâini atât de tare, încât i se albiseră nodurile degetelor. Am văzut milisecunda când faţa i s-a strâmbat de durere. Expresia lui era puternică aidoma unui răget, deşi în afară nu se auzea decât zgomotul maşinii care rula pe asfalt. Zgomotul mut al pedalelor sub picioarele lui, când a pus frână.
— A venit să te vadă, a repetat el.
Îngrijorarea din vocea lui era evidentă.
— A venit ca o… s-a transformat într-o… am bâiguit eu.
Acum, că îmi stăteau pe vârful limbii, cuvintele aveau gustul ridicolului.
— Este o pasăre, acum. Mare şi roşie. Şi frumoasă. A poposit pe
15
verandă, azi-noapte.
La Mill Road, el a cotit la stânga şi am înţeles că alesese drumul ocolit spre casă, pentru a prelungi această conversaţie. Eram prinsă în capcană.
— Cum adică este o pasăre? a întrebat el după o lungă tăcere şi am ştiut în acel moment că nu mă crede şi că nu puteam face sau spune nimic ca să-i schimb părerea.
Nu i-am răspuns şi el a oftat, foarte încet. Dar l-am auzit cât se poate de clar. Mi-am întors ochii la fereastră, mângâind în buzunar pana cu degetul mare.
El bătea darabana pe volan, cum făcea adesea când se gândea.
— Ce înseamnă roşul pentru tine? a încercat el din nou şi a sunat aproape ca la carte, ca o tehnică învăţată de la doctorul O’Brien.
— Nu am născocit eu pasărea, tată. Este reală. Am văzut-o. Era mama.
Atunci, a început să plouă: am intrat direct în calea furtunii.
