În ziua de după ce s-a întâmplat, ore întregi am căutat biletul. Asta a fost partea suprarealistă. Eu şi tata pluteam prin casă, mişcându-ne apatici, în timp ce trăgeam de sertare, deschideam dulapuri, ne treceam degetele peste rafturi.
Nu este real, decât dacă găsim un bilet. Gândul ăsta mi se învârtea în minte. Bineînţeles că ea ar lăsa un bilet.
Refuzam să intru în dormitorul mare. Era imposibil să uit.
Picioarele mamei zărindu-se de după pat. Sângele meu pulsând: e moartă e moartă e moartă.
Afară, pe hol, m-am sprijinit de perete şi l-am auzit pe tata frunzărind prin hârtii, căutând, ducându-se dintr-o parte a camerei în cealaltă, părând la fel de disperat cum mă simţeam şi eu. L-am auzit deschizând cutia ei de bijuterii şi închizând-o la loc. L-am auzit
8
mutând lucruri pe pat… probabil că se uita sub perne, sub saltea.
Unde naiba îşi lăsau oamenii biletele de obicei?
Dacă Axel ar fi fost acolo, cu mine, probabil că m-ar fi strâns de umăr şi m-ar fi întrebat: Ce culoare?
Şi ar fi trebuit să-i răspund că eram fără culoare, transparentă.
Eram o meduză prinsă de curent, obligată să merg încotro dorea oceanul. Eram la fel de imaginară ca biletul inexistent al mamei.
Dar dacă nu exista niciun bilet, asta ce însemna?
Probabil tata găsise ceva, căci de partea cealaltă a uşii se înstăpânise o linişte intensă.
— Tată? am strigat eu.
Niciun răspuns. Dar ştiam că era acolo. Ştiam că era conştient, că
stătea de partea cealaltă şi că mă auzea.
— Tată! am strigat din nou.
L-am auzit oftând, prelung şi adânc. Tata şi-a târşâit picioarele până la uşă şi a deschis-o.
— L-ai găsit? l-am întrebat.
El tăcea, fără să se uite în ochii mei, ezitând. În cele din urmă, mi-a întins o bucată de hârtie mototolită.
— Era în gunoi, a spus el, gâtuit. Împreună cu astea.
Şi-a desfăcut palma, dând la iveală o grămadă de pastile pe care le-am recunoscut imediat. Antidepresivele mamei. El le-a sfărâmat în pumn şi a coborât la parter.
Un frison turcoaz mi s-a scurs prin corp. Când încetase să-şi ia medicamentele?
Am netezit hârtia şi m-am holbat la albeaţa ei. Nicio pată de sânge.
Mâinile mele au adus-o la nas şi am inspirat adânc, încercând să
depistez mirosul mamei.
Şi, în cele din urmă, m-am forţat să-mi cobor privirea pe bilet.
Lui Leigh şi Brian,
Vă iubesc atât de mult
Îmi pare atât de rău
Medicamentele nu au
Mai jos de toate astea, era ceva mâzgălit, peste care pixul trecuse
9
de atât de multe ori, încât devenise complet ilizibil. Şi, mai jos, ultimul rând:
Vreau să vă amintiţi
Ce încercase mama să ne spună?
Ce voia să ne amintim?
10
3
