Când eram mică, obişnuiam să merg de-a buşilea pe covorul lăţos din biroul lui, în timp ce el desena pe foi uriaşe smulse dintr-un bloc de pe şevalet şi lipite pe perete. Degetele mele urmăreau caracterele prin aer, iar el mă învăţa ordinea liniilor. Descompunea fiecare ideogramă, mă învăţa să identific radicalii: Asta arată ca o ureche, nu-i aşa? şi Uite, ăsta nu este precum figura unei persoane, dacă o observi dintr-un alt unghi?
Mandarina era ca o limbă secretă între noi doi – cel mai plăcut era în băcănii sau în restaurante, când puteam vorbi despre oamenii din jurul nostru, care nu înţelegeau. Băiatul ăla are o căciulă caraghioasă, îi spuneam tatei, chicotind.
Mama nu voia niciodată să participe la asta, chiar dacă nu puteam să nu mă gândesc că era limba ei secretă, în primul rând. Îi aparţinea într-un fel în care mie şi tatei nu avea să ne aparţină vreodată.
Şi ca atât de multe alte lucruri, limba noastră secretă a dispărut.
Nu am mai rostit un cuvânt în mandarină de ani de zile.
Încă mai ştiu câte ceva, bineînţeles. De exemplu, îmi amintesc ni
28
hao, care înseamnă salut, şi xiexie, care înseamnă mulţumesc.
Câteodată, o întrebam pe mama dacă ar trebui să merg la şcoala chineză în weekenduri, cum făceau doi copii pe care-i cunoşteam.
Întotdeauna ocolea întrebarea.
Poate la anul, spunea. Sau, Când o să fii la facultate, o să poţi să
mergi la cursul pe care-l vrei.
Încă-mi amintesc felul în care îmi ocolea privirea când îmi răspundea.
Dacă aş putea măcar să citesc. Adică, să citesc de-adevăratelea în limba asta. Încă mai ştiu unele dintre ideogramele de bază, precum wo şi ni – pentru eu şi tu.
Şi pentru mama.
Dar nu pot citi cui îi este adresată scrisoarea. Nici măcar nu pot să-mi dau seama cine a scris-o, deşi am nişte bănuieli.
— Este de la… waipo?
Silabele pentru bunica din partea mamei mi se opresc în gât. Mi-l amintesc pe tata cum mă învăţa, demult, aceste cuvinte, dar niciodată nu m-am gândit că într-o zi s-ar putea să le folosesc într-un context important pentru mine.
Este o ironie frustrantă faptul că eu am sânge chinezesc şi taiwanez în vene şi totuşi tatăl meu irlandezo-american este cel care poate citi, scrie şi vorbi limba.
De ce a fost mama atât de încăpăţânată? De ce a respins mandarina şi a vorbit cu noi doar în engleză? Întrebarea m-a necăjit de sute de ori, dar parcă niciodată atât de mult ca acum, când mă uit la aceste scrisori ciudate. Întotdeauna m-am gândit că într-o bună zi o să-mi răspundă.
Tata îşi drege glasul.
— De fapt bunicul, waigong, a scris-o. Dar este de la amândoi.
Îl îndemn să continue:
— Şi?
— Îţi este adresată ţie, continuă el, cu neîncredere.
Emoţie, şi teamă, şi speranţă, şi visare se amestecă în stomacul meu. Am aşteptat ani de-a rândul ocazia de a-i cunoaşte. Să fi sosit, în cele din urmă?
O fotografie cade din grămadă. Este rigidă, cu marginile drepte, de
29
parcă a fost bine păstrată.
În poză, mama poartă ochelari cu rame groase, o rochie deschisă la culoare, şi zâmbeşte pe jumătate. Arată destul de tânără, încă
adolescentă. Probabil că a fost făcută înainte să plece din taiwan ca să
studieze în Statele Unite.
O fi fost fericită pe atunci? Întrebarea se înfăşoară în jurul meu, aducând un văl albăstrui de tristeţe.
Sunetul aerului tras iute în piept. Ridic privirea. Tata are buzele strânse cu putere. Pare că-şi ţine respiraţia.
— Tată!
— Hm?
Nu îşi ia ochii de la poză.
— Vrei să-mi citeşti scrisoarea?
Clipeşte de mai multe ori şi-şi drege glasul. Începe să citească, încet, la început, şi apoi căpătând un ritm, îşi reia vocea lui de profesor, puternică şi clară.
Mandarina sună atât de melodică, tonurile urcă şi coboară, fiecare cuvânt rostogolindu-se către următorul, ca nişte valuri mici. Prind frânturi, ici şi colo, expresii pe care le recunosc – dar, înşirate una după alta, nu pot să deduc sensul întregului.
