Tata sfârşeşte de citit şi, văzându-mi expresia, îmi explică:
— Pe scurt – bunicii vor să-i vizitezi. Adică să te duci la Taipei să
vă cunoaşteţi.
Asta vrea pasărea? Ecoul vocii mamei îmi răspunde: Adu-o cu tine!
Când vii.
Mă întorc spre tata.
— Şi tu?
Îmi aruncă o privire nedumerită.
— Ce?
— Nu vor să te cunoască şi pe tine?
— Noi ne-am cunoscut.
Cuvintele astea mă lovesc în piept.
— Ce? Mi-ai spus că nu v-aţi întâlnit niciodată.
— Nu, răspunde el, foarte încet. Mama ta a spus asta.
Expresia lui este indescifrabilă.
Cum se face că încă sunt atâtea lucruri pe care nu le ştiu despre
30
familia mea?
— Ei au aflat despre mama?
Tata încuviinţează în tăcere.
Ascult ceasul cum bate cu hotărâre fiecare secundă. Cât mi-aş dori să pot derula timpul înapoi şi să-i pun mamei toate întrebările cu care am rămas, despre toate lucrurile, oricât de mărunte. Cât de importante sunt acum micile fragmente dezvăluite, cât de mare este absenţa lor. Ar fi trebuit să le păstrez, să le adun ca pe nişte picături de apă în deşert. Întotdeauna m-am bizuit că o să am o oază la îndemână.
Dar poate tocmai de aceea a venit pasărea. Poate că înţelege că
sunt prea multe lucruri fără răspuns. Un fior mă străbate prin tot corpul. Caro, gândesc eu, care crede în fantome, probabil că ar numi asta bântuire.
Adu-o cu tine! Când vii. Pasărea voia ca eu să ajung într-un loc.
Sunt aproape sigură că nu poate fi decât locul unde sunt bunicii mei.
Poate că acolo o să-mi găsesc răspunsurile.
Vreau să vă amintiţi
— Deci pot să mă duc? La Taipei?
Tata clatină din cap.
— Lucrurile sunt mai complicate.
— Atunci, explică-mi!
— Nu este momentul potrivit, spune el.
Lasă capul în jos într-un fel care spune: Conversaţia s-a terminat.
După asta, pasărea nu se mai întoarce.
31
10
Când închid ochii ca să încerc să dorm, totul se clatină şi se învârte. În spatele pleoapelor văd, la nesfârşit, pasărea aterizând. Aud vocea caldă a mamei.
Întredeschid ochii, fără să mă uit la nimic în mod special, îmi las vederea să se adapteze la întuneric. Dar, cu cât privesc mai mult, cu atât lucrurile par să se schimbe. Marginile măsuţei se înmoaie, se rotunjesc. Cealaltă parte a canapelei se dezumflă, deşi nu-mi simt corpul mişcându-se odată cu ea. Covorul de pe jos se transformă într-o mare întunecată, cu valuri reflectând lumina lunii care pătrunde pe la marginile ferestrei. Intrarea în sufragerie se topeşte, pereţii se scurg ca într-o pictură suprarealistă.
— Tată! strig eu.
