În afara incidentului cu vopseaua albă, m-am străduit din răsputeri să evit etajul. Ori de câte ori urc aceste trepte nu pot să nu mă
gândesc că mă apropii de locul unde era cadavrul.
Cadavrul.
Pata.
Sunt pe la jumătatea drumului, când aud o a doua izbitură, de data asta destul de tare încât să tresar şi să-mi pun mâinile peste urechi.
Închid ochii şi mă aşez brusc.
Cadavrul cadavrul cadavrul. Pata pata pata.
— Leigh?
Tata stă în capul scărilor, aplecat pe balustradă, de parcă ar fi fost înfrânt.
— Ce este? întreb eu.
El clatină din cap.
În acelaşi moment, o ultimă rafală de vânt străbate casa, pătrunzând prin toate ferestrele deschise, curenţii ciocnindu-se deasupra scărilor şi creând o minitornadă. Apar frânturi de roşu, rotindu-se în pâlnia de aer învolburat. Tata încearcă să i se opună, dând din mâini în tornadă iar şi iar.
Vântul încetează brusc; totul se calmează. O plasă smulsă de la fereastră se rostogoleşte pe culoar şi pe câteva trepte în jos, după care se opreşte. Peticele roşii se agaţă de tata; expresia lui este rece şi furioasă, când încearcă să se scuture de ele.
— Ce sunt astea? întreb, mijind ochii să le văd mai bine, dar de îndată ce-mi ies cuvintele din gură ştiu răspunsul, nu mai am nevoie să spună el.
— Pene, zice. Nişte nenorocite de pene.
Zilele trec, dar nu vorbim despre ce s-a întâmplat. Nicio vorbă
despre pene sau despre pasăre. El se preface că vântul ciudat nu a venit niciodată. Dar este mai tăcut decât de obicei – evenimentul l-a speriat mai mult decât pe mine. Este o săptămână lungă, plină de tăcere rece, nesigură, albastră-violetă.
Iar, după asta, face rezervări pentru două bilete de avion.
36
12
Taipei este la o distanţă de cincisprezece ore şi jumătate cu avionul. Zborul este fără escală. Nu-mi amintesc să fi stat nemişcată
atât de mult timp în viaţa mea. Pe de-o parte, mă întreb dacă are vreun sens să străbat cerul de la un capăt la altul pentru aceşti oameni pe care nu i-am întâlnit niciodată. Dar n-are rost să mă
gândesc. Călătoria e prea frumoasă ca să fie adevărată – mă tem că în orice clipă tata o să se ridice în picioare şi, cumva, o să-l forţeze pe pilot să întoarcă.
A durat mai mult de o săptămână ca el să-şi pună lucrurile în ordine şi apoi doar o după-amiază pentru amândoi ca să împachetăm.
Eram pregătită să zbor singură, dar nu a vrut să mă lase. Nu are importanţă. Mă interesează doar că facem ce vrea mama. Sau, cel puţin, ceea ce cred eu că vrea ea.
Pe drumul cu maşina spre aeroport, tata a încercat să-mi spună
„curiozităţi” despre Taiwan. Dintr-odată, era dedicat trup şi suflet acestei călătorii. De parcă ar fi fost ideea lui.
— O să-ţi placă foarte mult, Leigh. Taipei este un oraş atât de drăguţ. Au câte un magazin Seven-Eleven la fiecare colţ – oamenii le numesc doar Şapte. Şi maşinile lor de gunoi au muzică; este atât de ciudat! Categoric vom merge la Taipei 101 – unul dintre cei mai înalţi zgârie-nori din lume. O, şi ajungem acolo la timp pentru Festivalul Fantomelor, dacă o să facem o călătorie de o zi la Jilong – care de fapt se scrie K-E-E-L-U-N-G…
— Grozav, am spus eu, folosind cuvântul lui.
Vocea mi-a ieşit mai seacă decât intenţionasem. După asta, s-a oprit din vorbit.
Chiar înainte să decolăm, mi-am verificat mesajele. În fruntea tuturor mesajelor de condoleanţă necitite, era un nou e-mail: DE LA: axeldereckmoreno@gmail.com
CĂTRE: leighinsandalwoodred@gmail.com
SUBIECT: (fără subiect)
37
Nu l-am deschis, nici măcar nu m-am uitat la previzualizare. Întrun fel, sper din suflet că este una dintre notificările lui obişnuite. O s-o deschid ca să găsesc o glumă stupidă, un desen făcut cu o nouă
aplicaţie, o poză caraghioasă cu el şi soră-sa.
Dacă nu deschid e-mailul, pot să mă prefac că prietenia noastră
este aşa cum obişnuia să fie.
Dacă nu-l deschid, lucrurile nu se vor fi schimbat.
