Cui îi pasă de guava când mama mea este o pasăre? Genunchii mi se bâţâie, rapid şi puternic.
Tata îşi apleacă valiza într-o parte şi o deschide, conţinutul strălucind precum interiorul unui tezaur. Scoate pachete de dulciuri: Hershey’s Kisses, ciocolate Godiva, caramele Tootsie Rolls.
Ochii lui waipo se luminează, dar apoi clatină din cap.
— Ce nu-i în regulă? întreb eu.
— Spune că e prea mult, îmi traduce tata. Dar am vrut să-i aduc toate preferatele ei.
Cuvintele înţeapă ruginii, nedreptatea biciuieşte ceva adânc în mine. Cum se face că el ştie ce-i place bunicii mele şi eu nu?
Acum, în sfârşit, am epuizat subiectele de conversaţie şi o linişte paralizantă umple aerul. Nimeni nu vorbeşte. Nimeni nu mişcă, mai puţin waigong care molfăie o caramelă şi dă vag din cap, încuviinţând pentru el însuşi.
Corpul îmi devine mai încordat cu fiecare secundă. Sunt ca un arc, gata să sar.
Waipo întinde mâna după telecomandă şi, în panică, trântesc un cuvânt în engleză:
— Aşteaptă!
Cuvintele se ridică brusc din memoria mea:
— Deng yixia!
43
De bună seamă, cum putem noi patru să stăm aici şi să ne uităm la televizor? Să ne prefacem că petrecem o seară normală ca o familie?
Nu aşa trebuie să se întâmple.
Toată lumea se uită la mine în expectativă. Ridic un deget, nesigură dacă ăsta este un semn universal, şi dau fuga în camera de oaspeţi. Cutia este în geanta mea de voiaj, atent învelită într-o pereche de pantaloni. Scot capacul.
Ezit numai o secundă – oare asta este ce vrea mama să fac? De unde să ştiu? Nu-mi pot permite să pierd timpul. Dacă este aici, trebuie s-o găsesc.
— Leigh! mă previne tata, când mă întorc în sufragerie ţinând cutia în mână.
Nu-l iau în seamă şi mă las în genunchi pe podea între canapea şi fotolii, scoţând cu grijă conţinutul. Waipo spune ceva, cadenţa cuvintelor ei formează un semn de întrebare în aer. Tata nu-i răspunde. Când ochii mei îi întâlnesc pe ai lui, observ sprâncenele ridicate, rictusul de nefericire din colţul gurii. Nu vrea să fac asta.
Ei bine, nu-mi pasă. Nu am bătut atâta drum ca să păstrez secrete.
Mă uit la bunici şi fac semn spre colecţia mea. Scrisorile într-o grămadă bine echilibrată. Fotografiile răspândite. Colierul cu cicadă
pe care-l scot din punguţă.
Waigong nu mai dă din cap.
Bunica îngenunchează lângă mine şi pipăie lanţul de argint, mângâie gravura cicadei.
— Baineng, spune ea şi apoi un şuvoi de cuvinte se rostogoleşte din gura ei, silabe mătăsoase şi înnodate, tonuri de culmi şi văi.
Tata răspunde încet, păstrând privirea aţintită în covor.
Indiferent ce spune o face pe bunica să scuture din cap, corpul ei tremurând ca o strună încordată.
— Ce spune?
Îmi încrucişez braţele.
— Tradu-mi!
În cele din urmă, tata îşi ridică privirea.
— De unde ziceai tu că ai cutia asta?
Furia se aprinde în mine ca un chibrit. Focul se întinde repede pe sub coaste.
44
— Ţi-am spus. Mama a venit în forma unei păsări…
— Încetează! Ai mers prea departe, Leigh.
Vocea lui e ca un ghem de sârmă fierbinte.
Mă ridic.
— Nu mint. Nu aş minţi despre mama.
Bunica începe să se legene înainte şi înapoi.
