47
15
Voci răstite mă trezesc din somn. Mă ridic încet în capul oaselor, simţindu-mă dezorientată. Ochii îmi sunt dureros de uscaţi, muşchii mă dor şi mă înţeapă. Este prima oară când dorm de când pasărea a adus cutia la noi acasă. Încercând să-mi croiesc drum, înot afară din oboseală. Este groaznic.
Mâna mi-este strânsă în pumn şi, când o desfac, găsesc pandantivul cu cicada cald în palma mea. Mi-au rămas semne de la muchiile lui care mi-au intrat în piele. Nu-mi amintesc să-l fi luat când m-am dus la culcare. Lanţul rămâne lipit de mine; îl scutur pe pernă.
O fluturare a perdelei îmi dezvăluie lumea de afară, deocamdată
liniştită şi întunecoasă. Nu este încă dimineaţă.
Vocile urcă, decibel cu decibel. Waipo sună dur şi defensiv. Tata, straniu de nazal, are tonul mai înalt decât de obicei. Glasul ei, brun-sienna, al lui, albastru-cobalt. Vorbele lor se lovesc unele de altele atât de repede, că nu pot să prind nimic pe înţelesul meu.
Nu există decât o cameră de oaspeţi şi, când am venit la culcare, azi-noapte, tata se instalase deja pe podea – mai mult ca sigur prefăcându-se că doarme pe păturile acelea – şi îmi lăsase mie patul.
Nu mă aşteptasem să dorm, după şocul cu cutia care ar fi trebuit să fi fost distrusă.
De cât timp se trezise tata? Cât e ceasul? O confuzie roşie îmi întunecă mintea.
Când ajung la capătul holului, tata e cu spatele la mine, dar îmi dau seama din felul în care umerii îi sunt aduşi înainte şi după faptul că îşi apasă un pumn de frunte că plânge. Este prima oară de la înmormântare când îl văd că plânge.
Bunicul, waigong, stă în partea cealaltă a camerei – care ar putea la fel de bine să fie dincolo de Pacific – strângând cu o mână de spătarul canapelei. Are o privire îngrozită. Waipo este în pragul dintre bucătărie şi sufragerie, clătinând din cap spre podea.
Nimeni nu mă vede, câteva momente lungi. Apoi toţi mă observă
48
în acelaşi timp, de parcă prezenţa mea le e anunţată printr-o frecvenţă pe care n-o pot detecta. Waipo face ochii mari. Tata se întoarce.
— Îmi pare rău, Leigh, spune el în acelaşi timp ce waipo lasă să-i scape un şir de cuvinte.
Tata se duce înapoi în camera de oaspeţi, trecând pe lângă mine atât de repede că aerul devine vânt.
Waipo intră în bucătărie şi reapare, o jumătate de secundă mai târziu, cu nişte cutii de plastic în braţe. Spune cuvinte care sună ca muzica şi ca nimic.
Mă întorc spre hol, strigând în urma tatei:
— Îţi pare rău pentru ce?
— Ea întreabă ce vrei să mănânci, îmi traduce tata peste umăr. Fac un pas spre el.
— Tată, ce faci? Ce se întâmplă?
Waipo mă apucă blând de cot şi mă conduce în bucătărie. Scoate din frigider pungă după pungă, îngrămădeşte cutie peste cutie, etalându-mi nenumărate opţiuni. Legume, şi colţunaşi nepreparaţi, şi ovăz fiert, şi tofu, şi chestii murate…
— Yao buyao?
— Yao, îi spun. Da. Vreau.
Este o uşurare că înţeleg cel puţin asta.
Ochii bunicii se luminează la efortul meu de a-i vorbi limba. Ia o tigaie, iar eu mă întorc în hol, la timp ca să-l văd pe tata scoţându-şi rucsacul şi valiza din cameră.
— Tată!
Se uită la mine cu vinovăţie.
— Îmi pare rău, Leigh. Pur şi simplu nu pot face asta.
— Ce?
Arunc o privire spre waigong, acum aşezat pe canapea. Ochii lui sunt închişi, umerii rigizi.
— Mama ta… vocea tatei se frânge, nu ar fi dorit să ne certăm.
Îmi scot bărbia înainte.
— Eu nu mă cert cu nimeni.
— Nu ar fi vrut să existe această… mânie. Şi resentiment. Pentru ea. Pentru trecut. Asta a încercat ea să evite. Şi eu, iată-mă aici,
49
încălcând promisiunile pe care le-am făcut când ne-am căsătorit.
— Te-ai căsătorit aproape acum douăzeci de ani. Lucrurile se schimbă.
