Îmi aruncă o privire obosită.
— Aşa am crezut şi eu. Dar unele lucruri nu se schimbă.
Îmi încrucişez braţele.
— De abia am ajuns aici. Nu poţi să mă obligi să plec.
— Nu, se grăbeşte tata să spună. Nu te oblig să pleci. În regulă? Tu poţi să stai. O să mă duc la Hong Kong, un timp…
Stupefacţia mă zgâlţâie ca un cutremur.
— Glumeşti? Ai de gând să mă… laşi? Aici?
— Eşti pe mâini sigure, spune el, frecându-şi tâmplele.
Are cearcăne vineţii sub ochi, stropi de argint în păr.
— Eşti cu familia. O să mă întorc să te iau când eşti pregătită să
mergi acasă. Până atunci, o să-mi cumpăr o cartelă de telefon. Şi am văzut un internet-café după colţ, aşa că o să poţi…
— Niciunul nu vorbeşte engleza! Cum o să mă înţeleg cu ei?
— Exersează-ţi chineza! spune el liniştit. Nu asta ţi-ai dorit dintotdeauna?
Sună ca o glumă. Ca o bătaie de joc. Câtă chineză ştiu eu? Aproape nimic.
Ar trebui să fie ilegal pentru părinţi să-ţi trântească în faţă
lucrurile pe care le-ai spus odată.
Îl urmăresc din priviri cum împinge valiza la intrarea principală, îşi scoate papucii, se încalţă cu pantofii, fără să mai zăbovească să-şi lege şireturile. Înainte să închidă uşa, spune, cu o voce atât de spăsită, de culoarea fucsiei:
— Te iubesc, Leigh.
Sunt prea supărată ca să-i mai răspund.
Nimeni nu spune nici măcar la revedere.
50
16
Mai multe expresii din chineză, pe care le-am învăţat cu ani în urmă, se scurg înapoi:
Shengqi. A fi nervos.
Weisheme? De ce?
Hao buhao? Este bine?
Buhao.
Nu este bine. De fapt, este foarte rău.
Nu pot să cred că, în urmă cu mai puţin de o oră, l-am privit pe tata plecând. Pe de-o parte, sunt uşurată că a plecat, însă, pe de altă
parte, sunt agasată. Cum o să-mi obţin răspunsurile fără el? Cum o să
găsesc pasărea? Furia izbucneşte în mine roşu-alizarină şi abia-mi reţin un ţipăt în gât.
În camera de oaspeţi, stau întinsă în pat, ţinând colierul în poală.
Lanţul rece de argint. Pandantivul de jad este cât se poate de real.
Cum de se află aici, în palmele mele? Cum de bijuteria şi toate scrisorile alea, fotografiile, au supravieţuit?
Arderea în foc distruge. Dar astea nu sunt distruse.
Mânia mea şuieră şi fâsâie ca un chibrit aprins care loveşte apa şi dintr-odată sunt complet extenuată.
Lumina dimineţii pătrunde ca lama prin jurul marginilor prăfuite ale draperiei. Dau ţesătura la o parte ca să văd oraşul.
Privirea mea se fixează pe doi ochi, lucitori şi rotunzi, de culoarea flăcărilor, dar negri în centru. Sunt dincolo de grilajul ferestrei, aţintiţi intens asupra mea. Văd un cioc lung, negru cărbune şi ascuţit.
Nişte pene roşii, lungi, se arcuiesc în sus şi în spate, ca un panaş.
