— Spune-mi ce a zis! îi cer eu.
Tata trage aer în piept şi închide ochii.
— Tu nu trebuia să primeşti cutia asta niciodată.
Îmi dau ochii peste cap.
— Ce mama naibii vrea să însemne asta? Îmi scapă mie, fără să
vreau.
Faţa i se crispează, dar este clar că sunt alte lucruri mai importante în joc, pentru că nu-mi face observaţie.
— Nu au trimis-o ei. Nu există niciun timbru pe cutie.
— Ţi-am mai explicat, încep eu, încercând să-mi temperez tonul, nu a circulat printr-un serviciu poştal…
— Nu, spune el. Ascultă! Bunicii tăi au făcut pachetul ăsta, plănuind să-l trimită. Dar s-au răzgândit. Şi l-au ars. Pozele şi scrisorile. Pandantivul pe care eu l-am trimis lor prin poştă. Au ars tot.
Waipo murmură ceva, clătinând din cap.
— Le-au ars, aşa încât mama ta să poată avea aceste lucruri cu ea, în călătoria ei, îmi traduce tata, cu voce joasă.
— Dar mama… pasărea?
Simt cum mi se înclină pământul sub picioare şi totul se zgâlţâie.
Sunt un titirez care se clatină la sfârşitul învârtiturii, o picătură de vopsea de culoarea asfaltului murdărind albul de zinc.
— Trebuie să le povesteşti despre pasăre!
Tata se ridică din fotoliu.
— Am terminat această conversaţie.
Ascult nevenindu-mi să cred sunetul paşilor lui de-a lungul holului şi uşa camerei de oaspeţi închizându-se în urma lui cu un declic.
Waigong închide ochii, strângând bastonul în mână şi lăsând să-i scape un sunet prelung, undeva între un zumzet şi un oftat, aproape prea încet ca să fie auzit.
45
Mă întorc spre bunica.
— Mama shi, încep – dar îmi trebuie mult până îmi amintesc cum să spun pasăre: Niao.
Am nimerit tonul corect?
Bunica clipeşte nedumerită la mine.
Iau un stilou şi un carneţel de pe masa de lângă canapea, întrebându-mă cum naiba să comunic asta.
Liniştea s-a întors, mai intensă ca niciodată. De data asta, nimeni nu încearcă să-i pună capăt.
Încep cu un desen rapid al chipului mamei. Este prima oară când o desenez de când s-a transformat în pasăre şi apare cu greu. Dar degetele mele îşi amintesc – muşchii mei ştiu cum să deseneze ochii negri, pistruii pe pometele drept, unghiul sprâncenelor. Faţa ei se materializează din cerneală.
Waipo se apleacă să vadă şi eu întorc carneţelul spre ea. Bunica studiază desenul. Îşi mijeşte ochii, clipeşte şi, recunoscând-o, înfloreşte. Arăt spre o fotografie din cutie şi apoi înapoi la desen, pentru confirmare.
— Mama, spun din nou.
Bunica dă din cap. Apoi desenez o săgeată. Acolo unde se termină
vârful săgeţii, încep să schiţez pasărea.
Waipo priveşte mult timp, urmărind stiloul la lucru. Cerneala nu curge uşor prin el şi tot nu pot să redau corect aripile, dar nu are importanţă. Este pasărea. Ridic privirea, triumfătoare.
Privirea bunicii arată regretul. Clatină din cap şi murmură ceva în mandarină.
O abordare diferită, atunci. Pe o pagină nouă, stiloul meu face corpul gras, pufos al unei omizi. O nouă săgeată arată de acolo către o altă direcţie, unde fac un fluture. Chiar înainte să termin, waipo deja dă din cap. Încuviinţează. Degetele ei urmăresc săgeata de la una la alta.
Rup pagina cu mama şi pasărea şi o pun lângă omidă şi fluture.
Câteva momente, se aude doar ticăitul ceasului deşteptător de pe poliţă. Şi apoi waipo trage aer în piept. A înţeles. Îl atinge pe braţ pe waigong. El deschide ochii, se uită la desene.
— Mama s-a transformat într-o pasăre, spun eu în engleză.
46
Waipo dă din cap aprobator.
