Tata se întoarce către mine cu nerăbdare ca şi cum ar spune Nu-ţi aminteşti manierele pe care te-am învăţat?
— Ni hao.
Îmi dau seama că tonurile sunt false, când vocea îmi lunecă în sus şi în jos. A trecut prea mult timp de când am rostit ultima oară acele silabe cu voce tare.
— Waipo hao! mă corectează tata.
Waipo. Corect. Bunica. Am priceput, dar tot nu sunt gata. Prea 2 Piatra de la Rosetta este o stelă egipteană, datând din anul 196 î.Hr., din timpul regelui Ptolemeu al V-lea, gravată cu trei inscripţii ale aceluiaşi text, în egipteană, demotică şi greacă veche. A fost descoperită în 1799, în timpul ocupaţiei napoleoniene. Graţie stelei, lingvistul Jean-François Champollion a reuşit să
stabilească o metodă de a traduce scrierea hieroglifică.
40
multe bătăi de inimă se pierd căutând trăsăturile mamei pe faţa aceea ridată.
— Waipo hao! spun, în cele din urmă.
Vocea mea nu a sunat niciodată atât de roz.
Ea rosteşte din nou numele meu şi un şir de alte cuvinte pe care nu le pot desluşi. Şi apoi, miraculos, ceva ce înţeleg: Foarte drăguţă. Îmi zâmbeşte. Îşi trece uşor degetele prin părul meu, de-a lungul unei şuviţe până la umăr.
Drăguţă. Piaoliang. Cu şoldurile mele late şi coapsele cât trunchiul de copac? Cu faţa mea mult mai rotundă decât a mamei? Cu un corp lipsit de delicateţea pe care mi-am dorit-o dintotdeauna şi cu părul şaten în loc de negru?
Waipo ne pofteşte înăuntru şi uşa se închide în urma noastră cu un scârţâit. Tata şi cu mine târâm valizele într-un mic ascensor. La primul etaj, bunica se opreşte şi ne face semn să ne scoatem pantofii.
Ne oferă sandale de burete, de purtat înăuntru.
Facem o cotitură şi intrăm într-o sufragerie mică. Bărbatul care trebuie să fie bunicul meu stă pe canapea, cu un baston de lemn lângă el. Vine spre noi, târşindu-şi picioarele într-o pereche de papuci albastru-spălăcit.
— Waigong bao!
Vocea mi se gâtuie.
El dă din cap de câteva ori, apoi şi-l apleacă mult, ca să tuşească în braţ. Când se îndreaptă, zâmbeşte.
Oh, dacă aş putea să-mi amintesc cum să spun: Mă bucur să te cunosc!
Mă străduiesc din răsputeri să extrag din memorie ce am învăţat odinioară, dar dintr-odată îmi amintesc de Axel, la înmormântare, întrebându-mă: Ce culoare? şi eu răspunzându-i: Alb.
Alb, ca o pagină goală. Alb, ca dinţii mei. Încerc să-i zâmbesc, la rândul meu.
41
14
Sorb din ceşcuţa minusculă de ceai, recunoscătoare că am ceva care să-mi ocupe mâinile şi gura. Gustul de oolong3 este colorat de mirosul fumului – rotocoale sărate se înclină către mine dinspre altar.
În urmă cu mai puţin de o oră, stătuserăm în faţa statuilor bodhisattva4, aprinzând tămâie şi înfigând beţişoarele subţiri ca spaghetele într-un bol cu orez şi cenuşă. Tata închisese ochii şi eu încercasem să-l imit, dar nu eram sigură dacă trebuia să mă rog sau să
păstrez un moment de reculegere sau poate să ascult vreun sunet îndepărtat.
În capul meu se învârteau în neştire cuvintele tăiate de pe ultimul bilet al mamei.
Vreau să vă amintiţi
Pasărea a vrut să vin şi iată-mă. Am inhalat fumul sărat şi am încercat să improvizez o rugăciune: Te rog, spune-mi ce trebuie să fac eu aici! Te rog, spune-mi ce trebuie să-mi amintesc!
N-am primit niciun răspuns. Păi, la ce mă aşteptam?
Acum stăm cu toţii în sufragerie. Tata şi cu mine, în fotolii tapiţate cu brocart, waipo şi waigong, pe o canapea de lemn cu perne. Sub becurile strălucitoare de halogen le studiez feţele. Buzele subţiri ale bunicii sunt întinse într-un zâmbet perpetuu, obrajii uşor marmoraţi, nasul mic şi turtit. Poartă tortiţe simple de aur în urechi, părul alb strâns la spate, într-un coc lejer. Bunicul dă din cap în timp ce vorbim; are părul cărunt tuns milităreşte, dinţii uşor strâmbi şi pielea pistruiată în mici constelaţii cafenii.
Încerc să găsesc faţa mamei în fiecare dintre ei. Cât de diferit 3 Ceai denumit şi wulong sau ceai bleu-verde. Este un ceai semifermentat, mai parfumat, mai dulce şi mai puţin bogat în teină decât ceaiurile verzi.
4 Un bodhisattva este un sfânt sau înţelept budist care, deşi a ajuns la stadiul desăvârşirii, îşi amână şi chiar renunţă la intrarea în nirvana, consacrându-se salvării şi mântuirii oamenilor.
42
arătau ultima oară când i-a văzut ea? Ce provocase o asemenea prăpastie între ei?
Tata şi waipo susţin majoritatea conversaţiei. Prind câteva cuvinte pe care le înţeleg. Avion. America. Mănâncă. Vreme.
Cât e de ciudat! Să stăm aici şi să vorbim astfel, să purtăm o conversaţie politicoasă la un ceai, când de fapt o tragedie ne-a adus împreună.
Tata îmi reproduce cuvintele în engleză ca la telefonul-fără-fir.
Asta este o casă nouă; s-au mutat aici acum doi ani. Waigong n-a scos un cuvânt de când a avut atacul cerebral. Au avut vreme bunicică în ultimele săptămâni, nu atât de cald ca de obicei, mulţumită unui taifun dinspre ocean care a adus nişte ploaie. Merele dulci şi fructele-dragonului au fost deosebit de bune în acest sezon. Şi fructele de guava, pe care waipo le pasează.
