Aerul mi se opreşte în gâtlej; stomacul mi se încleştează. Panică şi uşurare dansează în capul meu, o învălmăşeală de tonuri portocalii şi galbene.
— Mamă!
Întind mâna şi degetele mi se lovesc prea tare de geam.
Pasărea întoarce iute capul într-o parte, alarmată. Îşi îndreaptă
ciocul către nori şi îl deschide larg. Ţipătul ei străbate cerul, face
51
fereastra să vibreze.
Îşi face vânt şi îşi ia zborul; o gheară îi alunecă de pe metal şi sfâşie plasa de la fereastră.
Uşa dormitorului se deschide brusc şi waipo dă buzna înăuntru, privind în jur înnebunită.
— Mama!
Este tot ce spun înainte de a trece ca furtuna pe lângă ea, până în hol, unde picioarele mele se grăbesc să intre într-o pereche de încălţări – oricare. Deschid uşa din faţă, ignor ascensorul şi cobor în fugă, clamp-clamp-clamp, cu sandalele din picioare cam mari.
— Leigh!
Waipo mă strigă de sus, dar eu sunt deja la parter, repezindu-mă
afară, în lumina dimineţii.
Unde este?
Încerc să-mi potolesc respiraţia, să trag suficient aer în plămâni ca să pot să mă gândesc. În capătul aleii, o iau la dreapta, ocolind clădirea pe care bunicii o numesc casa lor.
De ce este atât de întuneric?
Ochii mei caută fereastra cu plasa ruptă.
Cerurile se deschid şi o ploaie caldă năvăleşte spre pământ.
În câteva secunde, sunt udă până la piele.
Nu se vede nicăieri vreo urmă de pasăre. Mă uit în sus şi tot ce văd este un cenuşiu larg, plat.
— Leigh!
Waipo gâfâie în timp ce-mi pune pe umeri o pelerină de plastic.
Desface umbrela ei, de un roz pastel, cu o spiţă ruptă, şi murmură
ceva despre ploaie. De-abia aud cuvintele prin zgomotul aversei.
Ne întoarcem în apartament, unde-mi găseşte nişte haine uscate.
Îmi şterge părul cu prosopul şi apoi scoate un uscător electric, care suflă aer fierbinte. Ce ciudat este să-i simt degetele pe scalp, atât de blânde şi de sigure. Cu ochii închişi, parcă sunt ale mamei.
Primul lucru pe care-l observ când deschid ochii este ventilatorul bâzâind pe scaun, în timp ce paletele se învârt. Sunetul mă face să mă
gândesc la insectele care zboară vara peste iarbă, la statul pe-o pajişte desenând copaci cu un cărbune, Axel strâmbându-se când verifică
52
dacă un punct de pe piciorul lui este sau nu o căpuşă, sub un cer albastru, neted ca o foaie de hârtie.
Un impuls ciudat, inexplicabil, mă face să mă dau jos din pat şi să
mă duc la şifonier. Deschid sertarul din stânga sus şi văd că e gol, cu excepţia a două lucruri.
O pană roşie curbată ca un iatagan. O cutie lungă şi subţire, pe care nu am mai văzut-o niciodată.
Prima oară iau pana. E puţin uleioasă la pipăit şi miroase puternic a mosc sălbatic. Arată ca şi cealaltă pană pe care o am de la pasăre.
Oare asta a fost lăsată ca mesaj? Cum se face că n-am ştiut ce o să
găsesc, dar cumva am ştiut exact unde să caut?
Cutia are aproximativ dimensiunea şi forma potrivite pentru un cuţitaş de deschis scrisori – sau poate o pană – şi e făcută dintr-un carton tare, atât de vechi şi de tocit, încât a devenit catifelat. Mă
