56
aşteptând să încerce din nou.
Clipesc şi totul dispare: amintirea parcului, acele picturi imaginare de acuarelă, figura nefericită a lui Axel.
Se face târziu, dar ceva mă ţine trează. Bunicii s-au dus la culcare, ultimele zgomote ale activităţii lor şi târşâitul de picioare s-au liniştit.
Mă întreb unde este tata acum. Cumva la un hotel elegant, plătit cu punctele de călătorie acumulate? Îi pare rău că ne-a părăsit? Furia mea încă fierbe, vopsind totul într-o nuanţă de ocru-închis.
Lucrul înţelept ar fi să încerc să dorm, să mă adaptez la orar.
Trebuie să funcţionez la nivelul maxim de energie dacă vreau să
găsesc pasărea. Sunt extenuată şi căldura înrăutăţeşte situaţia – îmi simt fiecare membru umflat şi greu.
Şi totuşi. Deşi închid ochii, poruncind corpului să se relaxeze… nu pot să-mi închid mintea. Imaginile se derulează înapoi, se reiau, din nou şi din nou. Mă gândesc la făptura înaripată cu pene roşii plutind pe cer. La cutia cu scrisori şi suveniruri pe care bunicii au spus că o arseseră. La acel corp neînsufleţit, cenuşiu, aşezat în coşciug ca o păpuşă.
Şi cutia cu tămâie? N-am văzut niciodată beţişoare de tămâie atât de negre.
Le aud din nou: şoaptele, cuvinte pe care nu le pot descifra.
Şuşuitul silabelor care alunecă una peste alta.
Lumina rece se adună într-o baltă, pătrunzând prin crăpătura largă
dintre baza uşii şi linoleum. Se strecoară prin fereastra din spatele perdelei subţiri, spălând pereţii cu raze spectrale. La început, cred că
este luna furişându-se pe alee şi apoi îmi dau seama că sunt felinarele de afară. Ochii mi se adaptează, întunericul se subţiază. Este suficientă lumină ca să mă orientez.
Picioarele mi se dau singure jos din pat şi tălpile desculţe străbat podeaua până la dulapul cu haine, dar se opresc brusc, în clipa în care ating mânerul sertarului. Deschid sertarul încet, fără zgomot. Ăsta este un apartament mic, cu pereţi subţiri: sunetul călătoreşte.
Iată pana. Iată tămâia. Şi, de data asta, există şi o cutie veche de chibrituri. De unde au venit toate astea? Un fior îmi trece pe şira spinării. Fără să vreau, mă uit peste umăr. Lumina de dincolo de fereastră pâlpâie şi se micşorează, ca şi când răspunde la o întrebare
57
pe care nu ştiam că o pusesem.
Sunt convinsă că sunt de la pasăre – pana este ca o semnătură, spunându-mi că ea a trimis obiectele acestea aici ca să le folosesc eu.
Scot un băţ de chibrit, îl aprind, ating flacăra de vârful unui beţişor negru ca smoala.
Beţişorul ia foc, se luminează ca un licurici. Fumul se ridică negru ca tuşul, lăsând dâre prin aer.
Nicio voce. Nimic. Nu ştiu la ce mă aşteptam.
Dar apoi liniile negre se umflă repede, prefăcându-se în panglici care se împletesc şi se înfăşoară ca o furtună. Tresar când fumul se năpusteşte în gâtlejul meu, până în plămâni. Tuşesc şi scuip şi mă
frec la ochi încercând să scap de usturime.
Fumul umple camera, până ce totul este negru.
58
18
— FUM ŞI AMINTIRI —
Fumul se risipeşte, întunericul se
destramă şi mă trezesc într-o cu totul
altă cameră. O cameră pe care o ştiu
foarte bine, din casa unde am trăit toată
viaţa.
Pereţi verde-pară. O intrare cu
arcadă.
Sufrageria mea.
Mama este la pian; din degetele ei se
revarsă o sonată de Beethoven, notele se
