înalţă şi cad imposibil de repede.
O privesc pe mama. Mama mama mama. Pieptul e gata să-mi explodeze.
— Mamă!
Pianul îmi acoperă vocea.
Mâinile ei aleargă peste clape, în arpegii largi, spatele ei se balansează în ritm cu valurile întunecate ale muzicii. Îmi amintesc bucata asta: Furtuna.
O abia simţită mireasmă dulceagă atârnă în aer – şamponul de nucă de cocos al mamei, singurul şampon pe care ea îl folosea, din câte ştiu eu, cel mai aproape de un parfum pe care l-am mirosit vreodată la ea.
Culorile din cameră sunt stinse şi există o tentă meditativă a muzicii, a ritmului în care se produce. Nu sunt lângă pian, dar pot simţi clapele netede sub degete.
— Stop! şopteşte cineva în spatele meu, chicotind.
Fac stânga-mprejur şi pe canapeaua noastră văd o fată cu părul şaten – fără îndoială eu, dar mai tânără –, zâmbind larg şi înghiontind o versiune mai scundă şi mai uscăţivă a lui Axel. Trăsăturile sunt puţin neclare, dar categoric suntem noi. Stau drept în faţa lor, dar ei nu mă văd. Este atât de ciudat.
59
— Ce-i? zice el, întruchipare a inocenţei pure.
Versiunea mea mai tânără îşi dă teatral ochii peste cap, radioasă
tot timpul. Mă lămurisem deja ce simţeam pentru el?
Aceasta este o scenă din trecut, conservată cumva. Nu mi-o amintesc deloc; şi apoi îmi dau seama, instinctiv, că amintirea asta este a mamei. De aceea miroase ca ea.
Şuviţa din părul meu este roşie, aşa că această Leigh din amintire are probabil doisprezece ani, e încă fără griji. Ea şi cu Axel ţin pe genunchi caiete de desen şi se lovesc unul pe altul în glezne.
De la etaj se aude un zgomot ca un tunet – cineva coboară grăbit pe scări. Apare tata, cu faţa luminoasă. Uitasem de zgomotul ăla –
tropăitul vesel pe scări. Când deveniserăm nişte oameni care păşesc în vârful picioarelor?
— Ce miroase atât de minunat? întreabă versiunea tatei din frântura de amintire.
Un ceas de programare a cuptorului din bucătărie sună şi culorile tresar de parcă se trezesc din somn. Mama se răsuceşte pe banchetă
şi sare în picioare. Plantează un pupic pe nasul tatei şi valsează pe lângă el, în bucătărie. El se întoarce s-o privească, fermecat.
Odată ca niciodată am fost o familie aproape perfectă. Aş vrea să
putem să ne întoarcem înapoi, să trăim în anii ăia pentru totdeauna.
Scena devine mai neclară, iar mirosul şamponului de nucă de cocos se pierde acum, când mama nu mai este aici. Mă duc şi eu în bucătărie, unde contururile se intensifică şi culorile se înviorează încă
o dată. Faţa ei străluceşte şi în colţul buzelor schiţează un mic zâmbet când scoate tava din cuptor.
— Gata cu suspansul! ţipă Axel din cealaltă cameră. Spuneţi-ne odată ce sunt!
— Danhuang su, zice tata.
O urmez pe mama în sufragerie, care urmează platoului din braţele ei. L-a umplut cu vârf cu nişte pateuri, perfect rotunde, înfoiate în mai multe straturi aurii şi ornate cu seminţe de susan.
Aceasta este mama pe care vreau să mi-o amintesc. Bucuria asta.
Felul în care lumina ei umplea camera. Veselia ei, plăcerea ei pentru mâncarea bună, râsul ei cristalin şi deschis.
Mă apropii, disperată să o ating, dar mâna mea dispare pe umărul
60
ei de parcă eu sunt fantoma.
Părinţii mei îşi împart un pateu, ciugulind cu degetele bucăţile de foitaj, prinzând pasta de fasole pe limbă. Mama îl lasă pe tata să ia gălbenuşul sărat din mijloc – partea lui preferată.
Stau nemişcată, picioarele parcă mi-au prins rădăcini în covorul acelei amintiri, şi mă uit până ce coastele mi se sfărâmă şi-mi spulberă inima, împrăştiind căldura dorului meu peste tot. Durerea se revarsă din mine sepia-întunecat.
Toate culorile se inversează. Lumina este aspirată.
Un pâlpâit. O străfulgerare.
Iat-o din nou pe Leigh din trecut, chiar mai tânără de data asta, fără şuviţe colorate în păr, ghemuită la malul lacului întunecat. Tata apare lângă ea, rupând un mănunchi de fire de iarbă. Culorile şi-au schimbat nuanţele, de parcă a răsucit cineva un disc de intensitate ca să le facă mai calde. Mirosul este complet diferit, de balsam de rufe –
aşa cum miroase tata mereu.
Este amintirea tatei.
— Aşadar, iată care-i şmecheria! Ia unul din astea…
