Aşază firele de iarbă pe un loc neted şi alege unul frumos pentru mine cea din trecut.
— Acum fă-l sandvici între degetele mari. Lipeşte-le strâns! Micuţa Leigh îşi întinde mâinile ca să-i arate. Nici de asta nu-mi aduc aminte.
— Da, aşa. Strânge mai tare! Apoi faci aşa…
Tata îşi duce degetele mari la gură. Îşi umflă obrajii, îşi ţuguie buzele şi suflă tare, imediat sub articulaţiile degetelor, scoţând un ţiuit puternic care cântă de-a lungul apei.
— Nici eu nu pot s-o fac, spune mama, care stă câţiva paşi mai încolo, legănându-se pe un bolovan, urmărindu-ne şi ţinând şi ea, la rândul ei, un fir de iarbă.
— Leigh aproape că a reuşit. Mai încearcă, puştoaico!
Tata se retrage de la malul lacului, ca s-o ajute pe mama. Leigh, cea din amintire, suflă şi suflă. Potriveşte mai bine firul de iarbă între degete. Încearcă unul nou, strângându-l şi mai tare între degetele mari. Şi, în sfârşit, acel sunet ascuţit iese, puternic şi curat, undeva între un mirliton şi o raţă.
61
Se uită peste umăr.
Iat-o pe mama, o siluetă pe fundalul cerului care se stinge. Braţele ei, înlănţuite pe talia tatei, obrazul, pe umărul lui. Amândoi se leagănă în ritmul muzicii pe care numai ei o pot auzi. Apoi străfulgerarea. Culorile se inversează.
Sunt înapoi în cameră şi stau pe patul meu, în apartamentul bunicilor din Taiwan. Amintirile au încetat.
Strâng de atâta vreme şi atât de tare degetul mare şi arătătorul, încât mi-au amorţit de durere. Mă uit – beţigaşul de tămâie a dispărut. Aprind lampa ca să mă asigur. Nicio urmă, pe nicăieri. Nu e cenuşă. Pur şi simplu a dispărut.
Deschid palmele şi-mi privesc mâinile tremurânde.
Rămân astfel, tremurând, până la răsărit.
62
19
A cui a fost vina? Asta este întrebarea din mintea tuturor, nu?
Nimeni n-o va rosti niciodată cu voce tare. Este o întrebare pe care oamenii o numesc nepotrivită. Pentru că e genul de întâmplare la care toată lumea reacţionează cu: Nu este vina nimănui. Dar chiar să
fie adevărat? Stă în natura umană să cauţi să plasezi undeva vinovăţia. Degetele noastre sunt foarte pregătite să arate acuzator, dar parcă suntem toţi legaţi la ochi şi ne învârtim în loc.
Ce determină o persoană să vrea să moară?
Ea m-a avut pe mine. L-a avut pe tata. A avut-o pe cea mai bună
prietenă, Tina. Dădea lecţii de pian la o treime din copiii din cartier.
Oricine o cunoştea ar fi spus că părea cea mai fericită. Cea mai plină de viaţă. Când râdea, faţa îi înflorea şi simţeai cum te încălzeşti pe dinăuntru.
În ultimele luni, râsul ei devenise tot mai rar. Am observat asta, chiar am observat-o. Dar am pus-o pe seama schimbărilor de dispoziţie; întotdeauna trecea de la o extremă la alta. Îi găseam o explicaţie prea repede, prea uşor.
A fost vina mea? Dacă măcar aş…
Sau dacă tata ar…
Dacă mama ar…
Ce?
63
20
Chiar şi la începutul dimineţii aerul este greu şi te apasă, ţi se lipeşte de piele şi scoate transpiraţia din tine.
Mă întorc spre bunica.
— Niao.
Pasăre. Nu prea ştiu ce altceva să spun. Cum să-i explic că trebuie s-o găsim pe mama?
Waipo dă din cap, dar nu sunt sigură că înţelege.
Mergem printr-un labirint de alei până la un local care oferă micul dejun, unde este o femeie care prepară ceva ce nu am mai văzut. Se cheamă dan bing. Mâna ei abilă întinde aluatul într-un cerc perfect plat, deasupra căruia sparge un ou şi presară praz. Nu îmi e chiar foame, poate şi din cauză că nu am dormit şi îmi simt corpul amorţit, şi cu toate acestea îmi lasă gura apă când dau de miros.
Localul vinde şi fantuan – pe astea le recunosc: turtiţe de orez înfăşurate în jurul unui song din carne de porc uscată şi dulce, brun-roşcate, înfoiate ca bumbacul. Într-o zi, la şcoala primară, am adus un fantuan pentru gustarea de prânz. Când copiii au văzut mijlocul de rousong, au râs de mine că mănânc aţe şi m-au întrebat dacă o să
scuip ghemotoace ca pisica.
