Încerc să zâmbesc, dar îmi simt faţa ciudat de crispată.
— Atât de rar ai şansa să-ţi vezi familia reunită astfel!
Îşi împleteşte degetele şi le desface din nou.
— Vreau să mă asigur că te simţi foarte bine.
— Mulţumesc, repet eu.
68
Feng zâmbeşte luminos la waipo şi waigong. Schimbă mai multe cuvinte între ei, silabe care se scurg prea repede pentru mine ca măcar să pot ghici dacă sunt în mandarină sau în taiwaneză. Bunica face o glumă – sau cel puţin aşa cred, văzându-i pe waigong şi pe Feng râzând. O invidie rece, argintie, se zvârcoleşte în stomacul meu.
Waipo nu mă cunoaşte suficient de bine ca să glumească şi cu mine.
Nici măcar nu se aşteaptă să înţeleg o glumă.
Feng îşi încalţă pantofii şi apoi îmi face cu mâna, fluturându-şi degetele subţiri. După ce pleacă, simt cum umerii îmi coboară de la înălţimea urechilor, tensiunea se risipeşte din ei, o greutate dispare.
Waipo se duce la bucătărie şi waigong se instalează înapoi pe canapea, uitându-se la filmele lui muzicale.
Mă aşez pe un scaun la masa din sufragerie, unde miroase copleşitor a ulei şi a zahăr. Mirosul vine dinspre sacoşa de hârtie plină
de produse de patiserie, care are pe o faţă cuvinte trasate cu penelul.
Îmi plimb degetele peste tuşele groase, dar asta nu mă ajută să
recunosc vreo ideogramă. Întorc sacoşa cu slaba speranţă că pe spatele ei ar putea fi scris acelaşi lucru şi în engleză.
Nu este. Dar găsesc un logo: un cerc roşu în jurul unei păsări roşii.
69
21
Nu pot dormi, aşa că îmi verific e-mailul pe telefon. Am un mesaj de la tata, ceea ce mă face să-mi dau ochii peste cap. O să-l citesc mai târziu.
Sub el, e cel pe care mi l-a trimis Axel. Gata cu ezitările. Arătătorul meu apasă cu putere.
DE LA: axeldereckmoreno@gmail.com
CĂTRE: leighinsandalwoodred@gmail.com
SUBIECT: (fără subiect)
4 minute şi 47 secunde
Când scoţi din tine toate acele linii de artă de parcă viaţa ta depinde de ele. Mă rog, viaţa mea nu depinde de asta, dar presupun că aşa reacţionez eu… caietul meu de desen este ca un jurnal. Pe care-l transpun în muzică… aşa analizez şi reacţionez eu. Asta este ultima bucată din aranjamentul Livada Lockhart, Intitulată „La revedere”.
La revedere.
Citesc mesajul din nou şi ultimele cuvinte îmi smulg inima din piept.
Ce naiba de e-mail mai e şi ăsta? Ce vrea să însemne?
La revedere. Confirmarea a tot ce am distrus mă pocneşte în valuri cu tente fluorescente. A fost ridicol să cred că un sărut o să prefacă în scrum tot ce era între el şi Leanne.
Mă gândesc la cât de nervos păruse la înmormântare. Ştiu că nu intenţiona, că era ultimul lucru pe care l-ar fi dorit într-o zi ca aia.
Dar a fost greşeala mea. Am încălcat regula „fără prostii”.
Mi-l imaginez pe Axel stând pe canapeaua de stofă unde ne-am sărutat, ţinând pe genunchi un caiet gros şi nişte acuarele. Mă
imaginez pe mine transbordată acolo de un covor fermecat, plonjând în subsol şi căzând pe podea, gura mea deja formând o scuză.
La capătul e-mailului, un link.
70
Mă duce la o pagină privată unde Axel a descărcat piesa ca MP3: LA REVEDERE: ADAGIO ÎN LIVADA VERDE. Piesa finală dintr-un ansamblu. Ştiu exact la ce se referă.
Imaginea pe care a folosit-o drept „copertă de album” pe această
pagină este o fotografie a Livezii Lockhart care-mi strânge inima şi-mi trimite un fior de nostalgie ocru-roşcat prin tot corpul. Este o fotografie pe care am văzut când a făcut-o cu telefonul, într-o zi pe care mi-o amintesc foarte bine.
Nu pot să nu mă întreb: Leanne a ascultat asta? L-a întrebat despre semnificaţia Livezii Lockhart?
