Ştie ce s-a întâmplat între noi?
Degetul meu mare atinge „play”. Piesa începe cu partea de bas care vibrează jos şi profund, un legato care creşte sinistru. Intră un pian cu note catifelate, violoncelul arcuindu-se după ele.
Fragmente de amintiri apar la suprafaţa minţii mele ca nişte mici balonaşe.
71
22
VARA DE DINAINTEA
PRIMULUI AN DE LICEU
Îmi voi aminti mereu cu perfectă claritate aniversarea de paisprezece ani, pentru că a fost una dintre primele dăţi când am realizat că s-ar putea să fie ceva cu adevărat rău cu mama. O interesa că era ziua mea, dar asta nu era suficient să înlăture furtuna. În semiîntunericul dormitorului mare, cu luminile stinse şi perdelele trase, ea se prăbuşea. Trupul îi era liniştit, dar întunecimea din ea era mai puternică decât orice. Casa noastră se micşorase la dimensiunile unei case de păpuşi şi pereţii mă strângeau, astfel încât nu puteam să
respir sau să vorbesc sau să aud altceva în afară de disperarea mamei.
Axel şi cu mine am plecat cu bicicletele. Încercam să ne rătăcim ca să mă pot gândi la un cu totul alt set de temeri. La fiecare intersecţie unde în mod normal am fi luat-o pe un drum cunoscut, alegeam direcţia opusă.
Am pedalat prin păduri şi pe lângă ferme, pe câmpuri şi în jurul parcărilor. Ne-am luat la întrecere, cine ajunge primul la marginea cerului – puteam vedea cuta unde atingea partea noastră de pământ –
dar n-am reuşit. Orizontul alerga mereu înainte. Ne-am oprit puţin la un stop, unde am descoperit nişte copaci pe care nu-i mai văzuserăm.
Păreau că nu se mai termină.
— Ne-am rătăcit? am întrebat.
Axel n-a răspuns. S-a dat jos de pe bicicletă şi s-a aruncat în iarbă.
Un bondar mare zbura în zigzag pe deasupra lui.
— Totul arată diferit din unghiul ăsta, a spus el.
M-am lungit în iarbă, lângă el. Dungile albe de pe cer erau ca valurile înspumate pe întinsul unei mări neliniştite. Păsări se foiau prin preajmă. Ceva mic a bâzâit puţin la urechea mea, dar şi-a luat din nou zborul.
— Nu ne-am rătăcit, a spus Axel, în cele din urmă. Doar că ne-am îndreptat spre ceva diferit.
72
Am ajuns într-o livadă cu mere şi din clipa aceea dispoziţia mea s-a îmbunătăţit. Aerul era dens şi lipicios, uşor dulceag. Pomii fremătau la atingerea unei brize înalte. Încă nu ştiam cât de tare trebuia să mă
îngrijorez din pricina mamei, aşa că m-am lăsat distrasă ca să-mi sărbătoresc ziua de naştere.
— Ăsta este unul bun, am spus, cu gura plină, despre mărul pe jumătate mâncat din mâna mea, cocoţată într-un pom.
Vântul îmi flutura şuviţa de păr vopsită – pe vremea aia, albastru-electric.
— Mai spune o dată cum se cheamă?
— Golden auriu, cred, mi-a strigat Axel, din capătul livezii.
M-am aplecat să mă uit la el printre ramuri. Era în alt pom, cămaşa lui violetă zărindu-se printre frunze răsucite şi fructe.
— Sună ca o marcă de cereale pentru micul dejun, am remarcat eu.
— Dacă mai mănânci mult, o să ţi se facă rău, m-a avertizat el.
— Nu. Aş mai putea mânca încă o sută din astea.
Axel s-a mutat dintre două crengi groase şi s-a aşezat într-un alt loc, sprijinit de trunchi, oftând mulţumit. Pielea lui deja ciocolatie era şi mai închisă la culoare de la soarele de vară.
— De ce nu mai se urcă oamenii în copaci? E grozav. Mă simt atât de viu aici, sus.
— Mă dau în vânt după mărul ăsta, am spus eu, legănându-mi piciorul să văd ce se întâmplă. Este magnific. Ăsta este cuvântul perfect. Magnific auriu-splinuţă.
— Ar trebui să luăm câteva şi pentru mama ta, a spus Axel.
Mama. Acele două silabe mi-au stârnit un val de tristeţe şi nelinişte. Tot ce puteam gândi era cum arătase ea de dimineaţă, chircită peste masa din bucătărie, cu trupul ei mic şi comprimat de parcă întunecimea din ea ocupa atât de mult loc în casă, încât de-abia mai încăpea şi corpul ei.
N-am putut să nu mă simt puţin supărată că îmi adusese aminte de ea. Fără ciudata ei dezolare ar fi fost aproape o zi perfectă.
— Ce-i? m-a întrebat Axel. Nu crezi că i-ar plăcea?
Mi-am dat ochii peste cap.
— De ce trebuie să fii atât de linguşitor? Nu este mama ta.
