acuarele, o pungă neagră plină cu pensule, un petic de cârpă. Setul de pictat Winson&Newton era ca un origami de plastic, care se desfăcea într-o paletă cu tăvi de amestecat vopselele. L-am urmărit scoţând una dintre pensulele portabile de acuarelă – arătau ca nişte carioci futuriste. A înclinat binişor o sticlă de apă, umplând rezervorul pensulei, astfel încât la cea mai mică apăsare să elibereze fluidul şi să
adune pigmentul.
A deschis caietul la o pagină goală şi a vârât pensula într-un pătrat de vopsea.
Eu dispărusem. Când Axel ajungea în acest punct, nu mai exista nimic pe lume în afara lui şi a culorilor. De fiecare dată când se întâmpla asta, nu puteam să nu mă simt lăsată pe dinafară. Când intra în acel loc din mintea lui, eu nu puteam să-l urmez.
Şi mie îmi ardeau degetele să desenez. Dar mă abţineam. Voiam să
absorb această tihnă. Cerul devenise electric şi soarele arunca mănunchiuri de raze pe faţa lui Axel, dându-i o mască de lumină. L-am desenat în minte – un exerciţiu pe care-l făceam adesea înainte să
încep un portret realist.
Sprâncene îngroşate, pomeţii obrajilor bine definiţi – apoi, ca întotdeauna, privirea mi s-a oprit la ochii lui. Erau atât de închişi la culoare – aproape mai închişi ca ai mei. Mă întrebam dacă-i moştenise de la mama lui. Axel semăna atât de mult cu taică-său, încât întotdeauna fusesem curioasă să ştiu cum arăta mama lui. Nu existau fotografii de-ale ei prin casă. Cel puţin eu nu văzusem vreuna.
Presupun că tatăl lui le ascunsese pe toate.
Axel şi cu mine eram, cred, singurii doi copii birasiali din şcoala districtuală Fairbridge. Când oamenii ne vedeau împreună, câteodată
ne numeau jumătăţi, ceea ce pe mine mă făcea să-mi dau ochii peste cap, dar pe Axel îl supăra de-a binelea.
Nu mai exista aproape nimic din ramura filipineză a familiei în viaţa lui. Uneori, lua o atitudine defensivă. Alteori, vorbea despre mama lui de parcă nu plecase.
Iar în unele zile părea că-şi doreşte ca oamenii să-l trateze ca pe un portorican pur. Sau încerca să ascundă toate trăsăturile moştenite, să
se integreze, să arate şi să se poarte ca oricine din şcoala noastră. Îl înţelegeam pe deplin, căci şi eu trecusem printr-o perioadă de
76
eforturi asemănătoare.
Acelea erau lucrurile care mi se învârteau în cap, când am adormit pe pătura de picnic. Când m-am trezit, mâna lui Axel era pe umărul meu şi el îmi spunea că era timpul să mergem acasă.
Mama era deja în pat, dar pe masa din bucătărie am găsit un tort în miniatură, cu un şerveţel pe care scrisese La mulţi ani! Adunase suficientă energie cât să-l pregătească pentru mine – la gândul acesta m-am simţit puţin mai bine. Am aşezat pe masă merele pe care Axel le culesese pentru ea.
În noaptea aceea, m-am dus la culcare gândindu-mă că urma să
înceapă şcoala. Anul de dinainte – clasa a opta – fusese greu. Am chibzuit – sau poate mai mult am sperat – că fusese la fel de greu şi pentru Axel. Fiind cu un an mai mare, el începuse liceul fără mine.
Încă mergeam cu acelaşi autobuz şi încă mai petreceam timpul împreună, în afara şcolii. Dar amândoi simţeam că pierduserăm un aliat pe drum.
În toamnă, eu aveam să fiu în primul an de liceu, iar Axel în al doilea şi totul avea să intre în normal. Urma să-l am din nou alături, şi la şcoală, pe cel mai bun prieten al meu. Să facem cel puţin orele de artă împreună, pentru că Axel le sărise, în clasa a noua, din motive pe care încă nu le înţelegeam. O mică parte din mine dorea să se fi întâmplat pentru că el calculase că, dacă am fi început cursul de artă
în acelaşi timp, în mod garantat am fi făcut trei ani măcar o materie împreună.
În ziua următoare, a venit la noi, la cină. Tata era acasă şi mama făcea găluşti cu cepşoară verde pentru o aniversare întârziată – un semn că ieşise din întuneric. După masă, Axel şi cu mine ne-am aşezat pe canapea, fiecare desenând picioarele celuilalt. Când a fost timpul de plecare, el mi-a întins un pătrat gros de hârtie îndoită.
— Cadoul tău de aniversare, a spus el.
— Este târziu, l-am înţepat eu, ca să-mi ascund plăcerea.
— Am avut nevoie de încă o zi. O să vezi de ce.
L-am privit coborând încet treptele verandei, vârându-şi mâinile în buzunarele hanoracului. Trapezul de lumină ieşea pe uşa deschisă şi se proiecta pe alee, aşa că de bună seamă ştia că eu încă mai stăteam acolo şi îl priveam. Nu s-a uitat înapoi.
77
Pătratul gros s-a desfăcut în mai multe planşe colorate. În mijlocul lor era un stick USB şi un bilet:
AM FĂCUT ASTEA IERI ÎN TIMP CE TU AI PETRECUT
PICNICUL DORMIND. GÂNDEŞTE-TE LA ELE CA LAPARTITURI MUZICALE.
Era unul dintre primele experimente ale lui Axel de transpunere a desenelor în muzică şi m-a dat peste cap. Pe stick erau patru piese MP3, nu-mi venea să cred că făcuse toate astea într-o singură zi.
Picturile erau numerotate ca să corespundă cu piesele şi m-am uitat la ele până când m-au durut ochii. Surprinsese mai mult decât culorile. Fiecare piesă era un glob în care închisese un vârtej de emoţie şi de instinct.
Şi muzica – ăsta era deja un alt limbaj.
Pictase parcul în pete groase de tuş. Liniuţele galbene ale caruselului se preschimbau în sunetele ascuţite ale unei chitare electrice. Locul de joacă albastru-imperial era prezentat de spiccatoul unui contrabas. Arpegiile unui sintetizator răsăreau de sub notele grele, viguroase şi energice ca tuşele roşii folosite pentru accentuări.
Vârtejuri subţiri violet-închis se potriveau cu vibratoul înalt, care, a explicat el mai târziu, era gândit să fie un solo de soprană – poate că
într-o zi avea să folosească o voce adevărată, căci era linia melodică
cel mai slab redată digital.
Mă pictase şi pe mine: portocaliu, roşu şi galben, aşezate în straturi peste linii desenate cu tuş indian. Şi încă o culoare: o dungă albastru-Pacific trecându-mi prin păr. Toate astea erau descrise printr-un legato de violoncel, un solo de clarinet croindu-şi drum înăuntrul şi-n afara unor corzi minunate, un timpan grav şi un ton sinuos şi diafan, despre care mi-a explicat, mai târziu, că era un theremin5.
