Într-o după-masă, zborul de întoarcere al tatei a fost întârziat şi, după ce ne-a sunat să ne anunţe, mama a urcat în camera ei şi n-a mai coborât. Ora cinei a venit şi a plecat – am înghiţit un baton de brânză şi apoi m-am dus până sus, s-o întreb dacă era dispusă să
comande o pizza. Am găsit-o în pat, înfăşurată într-o pilotă. Am stat acolo, urmărind-o mult timp, până ce s-a mişcat şi a mormăit cuvinte indescifrabile. Era tulburător s-o văd în acel somn indus de singurătate.
Asta se întâmpla când tata abia începuse seria călătoriilor de serviciu. Am presupus – am sperat – că lucrurile se vor îndrepta pe măsură ce ne obişnuiam cu el plecat. Dar mi-a rămas în minte cum dormea ea atunci, tristă, tânjind după tata.
Totul în viaţa mea părea că se schimbă. Simţeam că lucrurile din casă se năruiau într-un ritm direct proporţional cu acela în care relaţia dintre mine şi Axel se destrăma.
Tata a venit acasă la timp pentru Ziua Recunoştinţei, aşa că mama s-a întrecut pe sine cu gătitul. Când i-am arătat tatei lucrările pe care le făcusem pentru cursul de artă, a dat din cap fără să zâmbească.
— E ultimul an în care mergi la artă?
— Nu! am spus, surprinsă de întrebare.
— Ah! Am crezut că poate o să scapi de asta, la liceu.
Să scap de asta? Cuvintele m-au şocat atât de mult, încât nu am ştiut ce să spun. A fost prima dată când am realizat că poate asta dorea el, de fapt. Ca eu să scap de artă, să renunţ la ea. Să fac ceva
82
diferit. Cum aş fi putut?
Săptămâna următoare, Axel s-a îmbolnăvit. Leanne Ryan a intrat vioaie în sala de curs, cerând mapa lui. Văzându-mă, n-a mai zâmbit, ci şi-a lăsat ochii să alunece mai departe. Nu era nevoie să se prefacă, Axel nu era prezent ca să asiste.
— Are mononucleoză, i-a împărtăşit ea profului Nagori. Aşa că e greu să spunem cât timp va lipsi.
Auzind asta, mi-a venit să vomit. Cât de neoriginal avea el de gând să ajungă?
Deoarece Axel era absent, Carolina Renard s-a mutat în locul lui.
Am plăcut-o imediat – poate pentru că amândouă aveam puţin albastru în păr sau poate pentru că am putut realiza rapid că era genul meu de persoană. Eram partenere într-un proiect: o pictură
acrilică pe o pânză comună. Ideea era, spunea Nagori, să încerci să
înveţi de la partener şi să vezi prin ochii lui. Cheia era coeziunea.
Voia să nu poată să spună care secţiuni erau pictate de care artist.
Coeziunea noastră începuse deja să fie foarte intensă. Caro – Te rog, nu-mi spune Carolina, numele ăsta a fost o mare greşeală – era în acest puzzle ca un fulger: împărţea pictura noastră în două. În stânga, pictaserăm o siluetă albastră cu gâtul lung, stând într-un genunchi, oferind o inimă în forma ei anatomică. Iubitul era în dreapta, cu mâinile întinse ca s-o primească, doar că fulgerul o secţiona, aşa încât puteai s-o vezi ca la radiografie. Înăuntrul iubitului pluteau tot felul de nenorociri portocalii. Promisiunile false în vârtejuri şi gânduri toxice răsucite. Ambele personaje erau androgine.
După-amiaza de vineri s-a sfârşit şi pictura noastră încă nu era gata.
— O s-o daţi la timp, fetelor? s-a interesat Nagori, pe când ne urmărea strângându-ne lucrurile.
— Nicio problemă. O să lucrăm la ea în weekend, i-a răspuns Caro.
Am tot ce ne trebuie la mine acasă. Nu-i aşa, Leigh?
— Da, am confirmat fără să clipesc, deşi era prima oară când auzeam despre lucratul la ea acasă.
Am urmărit-o pe Caro cum a tras pictura de pe şevalet, ţinând-o de rama de lemn.
— Poţi să mă ajuţi să car asta la maşina mamei? m-a întrebat ea. O
83
să te ducem noi acasă cu maşina, ca să nu mai aştepţi un autobuz şi să întârzii. Dacă ai vrea să mă ajuţi cu rucsacul…
Am însoţit-o în parcarea principală, unde ea s-a dus la un sedan alb.
— Bună, mama! a salutat Caro, strecurându-se pe scaunul din faţă.
Ea este Leigh. Are nevoie s-o ducem cu maşina. Casa ei este în Larchmont, chiar acolo unde ieşi tu din artera principală.
Am aruncat rucsacurile noastre în portbagajul maşinii.
— De unde ştii unde stau?
Mama ei a pufnit în râs.
— Este treaba lui Caro să ştie unde locuiesc toate fetele. Mă bucur să te cunosc, Leigh. Eu sunt Mel.
Caro şi-a întors capul ca să-şi rostogolească ochii şi să spună:
— Mama este convinsă că flirtez cu toate fetele. Ceea ce nu este adevărat.
S-a întors la loc, asigurându-se că nu mânjeşte pictura.
— De fapt, noi locuim în acelaşi cartier. Şi tu stai la câteva case mai jos de Cheslin.
