Mi-a luat o bătaie de inimă în plus ca să înţeleg că prin cineva
85
probabil se referea la Urgenţe.
— Nu, a răspuns mama. Sunt bine. Totul e bine.
Le-a trebuit o mie de ani lui Mel şi lui Caro până să plece. Nici nu puteam să mă uit la ele – ruşinea se zvârcolea înăuntrul meu cu flăcări roşii, fierbinte ca furia.
Când în sfârşit au plecat, am privit-o pe mama ca un uliu. Felul în care mâinile îi tremurau când a luat tigaia. Lentoarea paşilor când se mişca.
O nouă povară mă apăsa. Cum de ajunsese ea leşinată pe jos?
— Avionul tatei o să aterizeze curând, a spus mama ceva mai târziu, când părea că-şi revenise.
Mi-a zâmbit slab.
— Nu-i nevoie să-l îngrijorezi!
M-am gândit mult timp la asta. Adică îmi cerea să nu-i povestesc tatei că mă trezisem încuiată pe dinafară şi că o găsisem inconştientă, pe podeaua de gresie rece. Felul în care o spusese m-a neliniştit. Nu-i nevoie să-l îngrijorezi. Dar cu mine cum rămânea? Cu îngrijorarea mea?
Îngrijorarea mea a crescut ca un balon corai, culoarea pălind cu fiecare răsuflare care-l umplea, până ce a devenit aproape transparentă, ca urma unei umbre, totuşi stăruitoare, constantă, încă
prezentă.
86
25
— Iat-o! anunţă Feng. Asta este patiseria de unde am luat bunătăţile.
Waipo îmi atinge cotul şi-mi arată un raft.
— Ni mama zui xihuan, îmi spune ea. Preferatele mamei tale. Ochii mei găsesc rândul pe care mi-l arată şi recunosc danhuang su.
— Yiqian… începe waipo să spună – în trecut –, după care nu mai desluşesc niciun cuvânt.
Ochii ei sunt ageri şi privirea intensă. Spune ceva important, dar nu pot înţelege.
Feng sare să-mi traducă înainte s-o rog.
— Popo spune că această patiserie era, cu ani în urmă, proprietatea altei familii. Era preferata mamei tale pentru danhuang su, care sunt aceste rotunde…
— Ştiu ce sunt, o întrerup, vocea sunându-mi uşor stridentă.
— Ah, bine!
Feng se joacă încurcată cu mâinile, strângându-şi şi relaxându-şi degetele.
— Mama ta ţi-a făcut din astea?
— Da. Obişnuiam să o privesc când le cocea, răspund repede şi dintr-odată mă pierd într-un albastru-indantren, încărcat de amintiri.
Mama dând formă aluatului de plăcintă, palid şi pudrat cu făină.
Scobind cu lingura în pasta de fasole grena. Aşezând gălbenuşurile sărate, ca nişte picături de soare, în mijlocul roşului.
Îndepărtând o şuviţă de păr de pe frunte, lăsând o dâră de făină
de-a lungul tâmplei ca o stea căzătoare. Glazura plăcinţelele cu un strat subţire de albuş şi presăra deasupra câteva seminţe de susan, închise la culoare, ca nişte ochi mici.
De jur împrejurul nostru sunt rafturi cu tăvi de bunătăţi. Pe care dintre ele le-ar fi ales mama pentru ea? Tartele cu cireşe galbene?
Brioşele dolofane? Sau chiflele în forme ciudate, umplute cu porumb şi arpagic?
Feng inspiră zgomotos şi sunetul mă calcă pe nervi.
87
— Nu-i aşa că miroase minunat? Aş putea sta aici ca să miros la infinit.
Arată către o tavă plină de chifle în forma capetelor de panda.
— Uite cât de drăguţe sunt! Urechile probabil sunt din ciocolată.
Îmi place că produsele de aici nu sunt foarte dulci. Aromele sunt mai discrete…
