Feng spune veselă:
— Ei, ce-ai zice să facem o fotografie împreună? Vrei să foloseşti telefonul tău, Leigh?
Fără tragere de inimă, scot mobilul. Mă aplec spre bunica şi mă
silesc să zâmbesc. Feng vine lângă waipo, de partea cealaltă… şi nu pot să nu mă gândesc că ele arată ca o bunică adevărată şi nepoata ei.
Eu arăt ca o turistă.
Pe ecranul mic îmi văd părul zburlit în toate direcţiile. Îmi trec de câteva ori degetele prin el, încerc să-l îmblânzesc. În spatele nostru este Taipei şi cerul său vast, alb şi supraexpus.
89
— Zâmbeşte! spune Feng.
Ceva roşu se înalţă deasupra capetelor noastre şi waipo şi cu mine ne ţinem răsuflarea.
— Ea a fost!
O strâng pe bunica de mână. Ea tremură puţin.
— Aşteaptă! spune Feng. Nu ai făcut poza…
Mă răsucesc şi mă apropii mult de sticla peretelui.
— Asta a fost pasărea!
Lângă mine, waipo este tăcută, cu mâinile împreunate şi sprâncenele încruntate. Se uită peste oraş. Şi ea a văzut-o. Pentru o miime de secundă, acele aripi roşii au bătut deasupra noastră –
bunica le-a văzut la fel de clar ca şi mine.
Aşteptăm şi privim mult timp, dar pasărea nu mai apare.
Ne-a văzut? Ştie că eu sunt aici?
Inima încă îmi palpită, agitându-mi sângele cu un ritm puternic, violet. Îmi vine o idee şi mă întorc spre Feng.
— Vreau să merg în toate locurile preferate de mama. Locurile pe unde se plimba ea, când era mai tânără. Putem să facem asta?
Feng începe să traducă. Faţa lui waipo este neclintită ca o stâncă, dar absoarbe cuvintele şi expresia i se îmblânzeşte. Trăsăturile i se topesc, ridurile i se adâncesc, mototolindu-se ca hârtia, devenind fragile.
— Hao, spune bunica.
Şi dă din cap.
Trebuie să găsim pasărea. Şi apoi mama poate să-mi spună ea singură.
Vreau să vă amintiţi
90
26
Mâinile mamei s-au preschimbat în aripi. Părul, în pene. Faţa ei palidă este acum roşie ca sângele, roşie ca vinul, toate nuanţele de roşu din univers.
Pasărea. Pasărea. Pasărea.
Numai la ea mă gândesc.
Să mă sui în pat este ca înotatul prin ceva vâscos şi tulbure. Fiecare mădular îmi atârnă ca plumbul. Creierul îmi este înceţoşat din cauza lipsei de somn. Ochii mă dor, viziunea periferică este neclară şi apoasă.
Ar trebui să dorm. Sunt epuizată.
Dar în clipa în care închid ochii, pleoapele mi se zbat. Trebuie să
mă forţez să le ţin închise.
Pasărea pasărea pasărea.
Mama mea, pasărea.
Mă surprind frecând cu degetul mare cicada de jad.
Ciudat cum, atunci când nu putem dormi, mintea se dă peste cap şi devine ceva disperat şi înfometat. Tot ce-mi doresc acum este să
mă prăbuşesc odată în negrul cel mai negru. Nu vreau decât să mi se închidă toate canalele, ca să pot în sfârşit să mă odihnesc. Fă culorile să se oprească! Trimite gândurile departe!
