Am scotocit prin minte.
— Cine?
— N-o ştii pe Morgan Cheslin? S-a mutat pe strada ta, acum doi ani.
— Cheslin merge la Şcoala Stewart, a adăugat Mel.
— Ah, atunci se explică de ce n-o ştiu.
Îmi era destul de greu să ţin evidenţa colegilor din clasa mea de liceu, darămite din alte şcoli.
— Este în regulă dacă Leigh vine la noi, în weekendul ăsta, ca să
terminăm pictura? a întrebat Caro.
— Bineînţeles, a răspuns Mel şi mi-a făcut cu ochiul în oglindă.
Caro a văzut-o şi a dat semne de iritare.
— Nu ca să ne giugiulim, mamă.
Mel a ridicat teatral din umeri.
— N-am spus nimic!
M-au lăsat pe aleea noastră şi deja plecau – Caro dându-şi ochii peste cap, la mine, o ultimă oară –, când am descoperit că uşa de la intrare era încuiată.
84
Din câte ştiam, noi nu ne atingeam niciodată de yala fixă şi eu nu aveam cheie. Din instinct, m-am căutat prin buzunare şi prin rucsac.
Mel oprise sedanul în mijlocul străzii şi amândouă se uitau la mine.
M-am întors şi le-am făcut cu mâna, ridicând din umeri, sperând că
asta le va îndemna să-şi continue drumul şi că, între timp, mama mă
va auzi bătând şi va deschide uşa, iar Mel şi Caro aveau să mă vadă
intrând în casă, ca o fiinţă normală.
Dar nu mi-a deschis nimeni. Nu se auzea niciun sunet din interior.
Am bătut mai tare şi, când asta a părut inutil, am lovit cu picioarele de câteva ori în uşă.
Stânjeneala mea a crescut când Mel a intrat din nou cu maşina pe alee şi a coborât geamul.
— Nu-i nimeni acasă? Poţi veni la noi, dacă nu ai cum să intri.
— Cu siguranţă mama ar trebui să fie acasă! am pufnit eu într-un râs nervos.
— Mai există o altă intrare? a întrebat Mel.
— Ăăă… În spate, o uşă glisantă, dar de obicei este încuiată.
Voiam ca ele să plece, dar Mel a insistat să aştepte, în timp ce eu m-am dus în spatele casei ca să verific.
Uşa nu era încuiată. Tocmai o deschisesem larg, când am văzut-o pe mama zăcând pe gresia din bucătărie. Ghemuită strâns într-o minge, mică şi neajutorată.
— Mamă!
Am dat fuga la ea, simţind că eram gata să vomit, imaginându-mi ce era mai rău.
Am reuşit s-o trezesc, dar părea groaznic de ameţită şi confuză.
Inima mi se zbătea cu putere în piept, în timp ce încercam să trec în revistă toate posibilităţile. Un atac de cord? Un leşin?
— Ce s-a întâmplat? am spus. Eşti bine?
Nu mi-a răspuns.
— Cine sunt ele?
Se uita cu ochii mijiţi la Caro şi la Mel, care, auzindu-mă ţipând, coborâseră din maşină şi se grăbiseră să mă ajute.
— M-au condus acasă cu maşina, am răspuns eu.
— Să chemăm pe cineva? a întrebat Mel.
