În timp ce eu dormeam în parc, în timp ce-mi derulam amintirile despre el în colţurile mai puţin luminate ale minţii mele, el mă
5 Un instrument muzical electronic, care se caracterizează prin faptul că nu trebuie să-l atingi atunci când vrei să cânţi la el. Se foloseşte cu ajutorul a două antene, una orientată în sus, care controlează înălţimea tonului, şi una circulară, pentru controlul volumului.
78
excava, săpând în mijlocul sufletului meu.
Am ascultat cele patru piese muzicale toată noaptea, sigură că erau o declaraţie de dragoste, convinsă că, data următoare când îl voi vedea, totul va fi diferit. Nu ştiu când am adormit, dar m-am trezit înfăşurată în galben-crom şi roşu-spaniol, simţind că acea dungă de albastru era esenţa mea purtată ca o dovadă de dragoste.
Liceul a început şi am avut dreptate. Totul era diferit.
Dar nu în felul în care mă aşteptasem.
A doua zi, am aflat, din bârfele elevilor de-a noua care aşteptau să-şi plătească prânzul la cantină, că Axel o invitase pe o fată pe nume Leanne Ryan la o întâlnire.
79
23
Ne străduim atât de mult să facem aceste mici capsule ale timpului. Amintirile atârnă ca beculeţele de Crăciun, aruncând o lumină perfectă în tonuri perfecte. Dar când culegi şi alegi lucrurile la care să te uiţi mai târziu, ce anume vrei să păstrezi – asta nu este adevărata natură a aducerii-aminte.
Amintirea este un lucru rău, care taie din tine în unghiurile cele mai dure, scufundându-ţi conştiinţa în culorile greşite, iarăşi şi iarăşi.
Un moment de umilinţă, sau de devastare, sau de furie absolută care să fie derulat şi repetat, torcând un fir care ţi se înfăşoară în jurul minţii, înnodându-se într-un ştreang. Nu te omoară propriu-zis, dar te face să simţi apăsarea fiecărui moment îngrozitor. Cum opreşti asta? Cum îţi eliberezi mintea?
Aş vrea să-i pot porunci minţii, să-i spun: Hai, dă-i drumul! Deşiră-te şi lasă amintirile să plece! Lasă-le să dispară!
80
24
TOAMNA, PRIMUL AN DE LICEU
În timp ce încercam să navighez prin ciudăţenia primului an de liceu, dispoziţia mamei avea mereu suişuri şi coborâşuri, răsucindu-se şi întorcându-se, pe măsură ce ea se prăbuşea în adâncuri.
Se întâmpla atât de des, încât începuse să fie percepută ca un soi de normalitate. Sau poate că era doar un truc al minţii noastre, un fel de a ne autoconvinge că totul era bine. Dar eu am înşfăcat acea normalitate strâns în pumni şi am fugit cu ea. Încercam să fiu o adolescentă normală. Am început să mă concentrez pe lucrurile penibil de banale.
Cum ar fi întrebarea: Când avea de gând Axel să o părăsească pe Leanne Ryan? Au trecut săptămâni. În mod neaşteptat, rămăseseră
împreună o perioadă semnificativă.
A fost apoi o zi când Axel şi cu mine stăteam în bucătărie, în timp ce mătuşa lui, Tina, îi arăta mamei cum să cureţe iedera care creştea pe un zid al casei noastre.
Nu mai trecuse pe la noi de ceva vreme şi, privindu-l cum bătea darabana cu degetele pe blatul din bucătărie, mi se părea ciudat de familiar. Tocmai îmi povestea cum Leanne fusese de părere că
limonada făcută de el din praf de limonadă era oribilă şi îi ceruse să
facă limonadă „adevărată”. Cum refuzase să bea dintr-un borcan, aşa cum făceam noi mereu în casa Moreno. Povestea totul ca pe o glumă, dar pentru mine nu era nimic nostim.
— Care-i problema ei? mi-a scăpat deodată.
El a rămas cu faţa imobilă, îndreptându-şi încet privirea către mine.
— Ce vrei să spui? a zis, ceea ce era exact genul de tâmpenie la care era alergic, căci ştia foarte bine ce voiam să spun.
— Ce este atât de grozav la Leanne Ryan?
Întrebarea adevărată era: De ce naiba te vezi cu ea? Leanne părea să
fie tot ceea ce el dispreţuia.
81
A trecut mult până să-mi răspundă, sec:
— Îmi place.
Asta ne-a îngropat conversaţia. Mama i-a invitat pe Tina şi pe Axel să rămână la cină, dar Axel s-a scuzat că avea multe teme. M-am dus în camera mea, gândind: Nu contează, nu contează, nu contează, silabele ţopăind în capul meu ca terţele staccato pe care mama le-ar fi smuls de pe clapele pianului.
Şi dintr-odată nu l-am văzut pe Axel mai deloc. Încă mai mergeam împreună la ora de artă, dar, de fiecare dată când deschideam gura, riscam să spun ceva oribil despre Leanne. Era mai sigur să tac. Dacă
Axel remarcase tăcerea mea, nu comentase.
Îmi duceam tăcerea acasă, cu mine.
