A rămas surprins. Duritatea cuvintelor mă surprinseseră şi pe
73
mine, dar era deja prea târziu ca să o întorc, să încerc să salvez conversaţia cu o glumă.
Axel era doar politicos. Şi ce dacă era linguşitor? Mama lui îşi părăsise familia când el avea şapte ani. În timpul prieteniei noastre, mama mea devenise un fel de părinte surogat pentru el.
Cu aceeaşi repeziciune cu care mă revoltasem, m-am dezumflat şi m-am simţit ruşinată. El se gândise să facă un gest drăguţ pentru mama. Iar eu mă bosumflasem, pentru că ea era prost dispusă de ziua mea.
Am luat mărul pe jumătate mâncat şi l-am aruncat spre cer.
Goldenul a descris un arc înalt şi a căzut cu zgomot printre crengile altui pom.
Am plătit pentru mere, mai puţin pentru cele din burţile noastre, şi le-am îndesat în rucsacuri, înainte să ne apucăm să dezlegăm bicicletele pe care le lăsaserăm una lângă alta, rezemate de gardul care înconjura livada. Bicicleta mea se sprijinea de a lui, amândouă
erau prinse într-o îmbrăţişare de lanţuri solide pe care le strecuraserăm printre roţi şi cadre.
Mi-a trecut prin minte – trist, jalnic – că bicicletele arătau romantic. Se atingeau şi se loveau fără ezitare, fără intenţie. Au împărţit atâtea aventuri, aveau o istorie. Îşi aparţineau una alteia.
Probabil că-mi pierdeam minţile. Personificam biciclete, pentru Dumnezeu! Lucruri din metal şi cauciuc, fără inimi, fără creier.
Drumul din faţă era neted şi pustiu. Soarele pălea; lumina lui se lăbărţase la orizont într-un unghi larg, deşirând umbre lungi şi neclare care ne urmăreau oriunde mergeam. Bicicleta mea era băgată
într-o viteză prea mare ca să urce dealul, dar am strâns din dinţi şi n-am schimbat-o. Picioarele îmi lucrau de zor, pulpele îmi ardeau.
Ţineam ochii fixaţi pe casca lui Axel.
— Ce culoare? am strigat eu.
Nu mi-a răspuns, dar bicicleta lui a câştigat viteză. Eu am pedalat mai tare ca să ţin ritmul.
— Axel, am încercat din nou. Ce culoare?
Creasta dealului era dreaptă şi el pesemne şi-a schimbat viteza. I-am văzut picioarele mişcând repede şi mi-am dat seama, după felul în care bicicleta lui înainta şi rula de parcă fusese luată de un val. A
74
accelerat până la capătul drumului şi a cotit la dreapta. Eu l-am urmat, coborând o alee într-un parc. Axel a pus frână brusc şi a sărit de pe bicicletă, aruncând-o la pământ, fără să-şi mai bată capul cu suportul.
— Ce faci?
M-am oprit cu bicicleta lângă el, gâfâind.
— Portocaliu-aprins, a spus el. Culoarea pentru cât de supărat sunt pe tine.
Câteodată, Axel anula complet scopul sistemului nostru de culori, enunţând ceea ce era evident.
— Îmi pare rău, am spus imediat.
Regretam că fusesem o nesimţită; avea dreptate să fie supărat.
— Îmi pare tare, tare rău.
Şi-a dat jos o bretea a rucsacului, ca să-l aducă în faţă. L-am privit cum a scos o pătură şi o cutie de plastic.
— Bine, încă este ziua ta, a mormăit îmbufnat şi am ştiut că eram aproape iertată. Asta este partea a doua.
— Ce… anume?
— Sandviciuri, spuse el, aruncându-mi cutia. Felii de pere şi brânză Brie. Preferatele tale.
— Ce?
— Facem un picnic. Te plângeai că suntem prea bătrâni pentru picnic. Ei bine, nu suntem.
Şi pentru asta îi eram atât de recunoscătoare lui Axel: ce alt băiat de cincisprezece ani ar plănui vreodată un picnic surpriză pentru prietena lui cea mai bună? Simţeam un nod în gât. După ce mă
purtasem ca un copil răsfăţat, cum de mai era atât de bun cu mine?
— Pere cu Brie sunt preferatele tale. Preferatele mele sunt perele, brânza Brie şi untul de arahide.
— O, nicio grijă, a spus el. Al tău categoric are unt de arahide pe el. Ciudăţenie mare ce eşti! A trebuit să-l înfăşor pe-al meu cu folie de aluminiu.
L-am ajutat să întindă pătura, înainte de a-mi scoate pantofii şi de a cerceta sandviciurile. Folosise untul moale de arahide. Perfect. M-am întins pe spate cu genunchii îndoiţi şi am muşcat din pâine.
Axel a căutat în rucsac ustensilele lui de artă. Un caiet pentru
75
